Probabil v-aţi aflat la un moment dat şi voi într-o stare de delăsare totală, când n-ai chef nici măcar de persoana ta… E unul din momentele ălea în care nu te-ai da jos din pat sau n-ai pleca din pat pentru nimic în lume. Şi în general, ai momente de genul ăsta când nu-ţi vezi capul de treburi sau ai şcoală/servici. Dar ai o sclipire de moment şi realizezi că e duminică şi trebuie să profiţi, aşa că închizi telefonul şi zaci acolo în pat, fără să te intereseze prea mult ce se întâmplă în jurul tău, fără a verifica căsuţa de mesaje sau a porni televizorul pe un post de ştiri. Ah, da : jaluzelele trase. E imperios necesar.

Cunoaşteţi sentimentul, nu? Ei bine, cam aşa sunt eu azi. Chef-less. Nu sunt supărat, n-am nici pe dracu’, doar că vă zic sincer, îmi e lene să şi respir. Dacă n-ar fi un reflex involuntar, cred că aş muri sufocat . Săptămânile ăstea am fost la fel, deşi în nicio zi n-am avut şansa să lenevesc la modul la care am făcut-o (şi încă o mai fac) azi. Şi stând eu aşa şi cugetând şi gândindu-mă la tot felul de nimicuri, începând cu linii de cod pentru un firewall şi terminând cu ce dracu’ mai găsesc de citit prin Google Reader, prin hăţişul ăla de +1000 de articole, îmi aduc aminte că ar fi interesant să arunc o privire în oglindă, aşa, de dragul lipsei de ocupaţie.

Cum îmi e lene să mă duc până la baie, deschid clapeta de la jucărioara care mi-a mâncat zilele şi pornesc un program cu care să deschid camera. Şi ce văd? Păi în primul rând un om netuns. Am mai bine de 2 luni de când nu m-am mai tuns. Dacă nu mă înşel, cam de pe la începutul lunii decembrie, dacă nu chiar prin noiembrie. Am ochii de zici că dorm de câteva zile în continuu. Observ că nici nu m-am mai ras de ceva timp. Aşa, şi? Pornesc Amarok, îl las să-şi facă damblaua să-mi selecteze vreo 10 melodii şi îmi pun iar pătura pe cap şi stau … efectiv, stau.

Mai trec vreo 10-15 minute, se termină playlist-ul şi nevoit să pun ceva nou, ies iar de sub carapacea aia caldă, unde numai visele ce mă chinuie noaptea îmi provoacă stress, şi ce văd? Un birou cu vechiul desktop, plin de hârtii, post-it-uri, cd-uri şi tot felul de tâmpenii. O dezordine totală, o adevărată harababură. Mă chinui să nu observ asta, dar privirea îmi cade pe celălalt birou, unde un ditai maldăru’ de cărţi se chinuie într-un echilibru fragil să rămână pe birou, să nu fac vreo boroboaţă să cadă, că nu le pun la loc decât dacă am ore unde-mi trebuie cărţile ălea.

Imediat lângă pat am o sticlă de suc. Ptiu, am uitat-o deschisă şi acum nu mai are niciun gust. Pe chestia aia mică de lângă, zac nişte fursecuri, chips-uri şi alte porcărele de genul ăsta. Oricum, nici una, nici alta nu prezintă vreun interes pentru mine, fiindu-mi lene să le dau importanţă. Mai fac un playlist şi mă refugiez iar în pat şi mă gândesc eu aşa : de ce oare îmi dau silinţa să fac ordine şi să pară totul la locul lui doar când aştept musafiri sau când îmi urlă vreunu’ din părinţi în cap?

Sincer, n-aş putea să răspund la întrebarea asta. Poate pentru că sunt mai indiferent de felul meu şi atât timp cât nu mă deranjează, poa’ să stea acolo mult şi bine. Poate pentru că am altceva mai bun de făcut sau poate pentru că am o stare generală proastă, cu mulţi nervi făcuţi datorită plăcilor de reţea wireless făcute pe vapor şi cu suport 0 pentru Linux sau poate datorită faptului că pur şi simplu nu am chef.

Nu ştiu ce să zic, aştept să răspundă altcineva în locul meu, mie-mi e lene. Atât de lene, încât stau şi îmi zic : mănânci ceva azi? nu cred, e bine aici şi nu vreau să mă ridic din pat. Probabil e de vină vremea asta, fiind mult prea frig pentru gusturile mele sau poate supra-motivarea (deh, mă mai duc şi eu pe la psihologie) că trebuie să scap de problemele de la şcoală (absenţe, note mici, etc.). Orice ar fi, un lucru e cert : în secunda de faţă, aş dormi ca porcu’ … ete-aşa, de-al dracu’! Deja am scris prea mult şi Amarok a făcut şi cel de-al 5-lea playlist din colecţia mea de muzică de multă vreme. Mai pe seară poate vi-l arăt şi vouă. Acum, it’s somn-time.