Dovada supremă de prietenie
Care e dovada supremă de prietenie, de iubire şi de înţelegere? Compătimirea? Seria de palme necesară ca să te readucă pe linia de plutire? Ignoranţa? Lipsa de interes? Poţi spune că-ţi e prieten adevărat cel care te aprobă în tot ceea ce faci, indiferent că e de acord cu tine sau nu? îl poţi numi prieten pe cel care face întotdeauna pasul înapoi atunci când tu eşti pe cale de a face vreo boroboaţă? Nu e bine nici aşa, nici aşa. Şi nici cale de mijloc nu există. Toate astea se datorează faptului că fiecare percepe altfel noţiunile de prietenie, iubire şi înţelegere.
În definitiv, care e de fapt dovada supremă? Părerile sunt împărţite, însă exemplul pe care vreau eu să-l dau are strânsă legătură cu subsemnatul. Dovada asta (deja sunteţi curioşi, nu?) este pe cât de simplă, pe atât de complexă. Pe româneşte, să te laşi pe tine de-o parte, să-ţi abandonezi visurile, ideile, dorinţele şi speranţele dacă ştii că asta-l va face din cealaltă persoană, una fericită. Să accepţi că există anumite diferenţe sau mai bine zis, să accepţi persoana respectivă n-a fost chiar aşa cum ai considerat-o tu la început şi chiar dacă nu mai împărtăşiţi aceleaşi idei, să continui s-o suni, să păstrezi o legătură, măcar de prietenie şi să îţi pese.
Să fie cu altcineva şi totuşi s-o suni să-i zici că îţi e dor de ea şi că ar fi frumos să ieşiţi la un suc la plic, de dragul vremurilor bune. Să te întâlneşti cu ei, din gaşca aia tâmpită care te enervează şi să te duci să dai noroc cu tovarăşul cu care acum ceva vreme ai împărţit masa, cu toate că acum poate dacă ai mai avea nevoie de el cu o treabă, n-ar mai răspunde aşa prompt.
Pe scurt, să ai puterea să treci peste tot ce vă desparte doar pentru a-i rămâne alături ca … simplă cunoştiinţă. Am aflat toate astea indirect, de la cineva care nu trebuia să-mi zică asta, dar care totuşi s-a milit şi mi-a arătat câteva frânturi dintr-o conversaţie. Nu ştiu cum poate fi o persoană atât de bună, dreaptă, corectă, cinstită şi mai ales… cu o gândire atât de … nu ştiu nici cum s-o numesc, vă spun sincer. Aş cita, dar mă rezum la a spune că sunt mai mult decât surprins în cel mai frumos mod de tine!
Themocracy
da…suna frumos…dar din pacate gasesti greu prieteni adevarati…cred ca prietenia o simti…simti cand celuilalt ii pasa cu adevarat de tine si de ce ti se intampla…si cand intalnesti persoana respectiva esti un om cu adevarat norocos !!!
sper sa fie cat mai multi din categoria asta!;)
peace!
Gresesti in atatea locuri, ca m-ar apuca noaptea sa-ti explic… Dar, in definitiv, asta n-are nici o importanta. Important e sa nu uiti cat de tanar esti. Las-o naibii de filozofie!
laurie, sună într-adevăr frumos şi e într-adevăr frumos, însă de ce-mi pare mie cel mai rău e că nu ştiu cum să “profit” de această persoană şi cum să mă comport cu ea. poate din cauză că nu am mai întâlnit pe cineva care să fie la fel? nu ştiu, sincer… sunt confuz. norocos, ce-i drept, dar confuz.
Adriana, ştiu că-s tânăr şi profit la maxim de asta (crede-mă pe cuvânt), însă nu mă împiedică cu nimic să nu gândesc, să cuget şi să scriu ceea ce-mi trece prin cap. discutăm noi mai multe când te-oi găsi eu pe Y!m