Certurile – sarea şi piperul
Chiar mă gândeam azi despre ce să mai scriu. Să mă apuc să scriu despre întrebările pe care le pune Eugen aici şi aici, nu prea am chef. Nu de alta, dar mi s-a cam urât să tot discut despre blogging & stuff. Îmi e deajuns că de fiecare dată când mă întâlnesc cu vreo cunoştiinţă care are habar despre ce e ăla un blog (în adevăratul sens al cuvântului) discuţia gravitează în jurul acestui subiect. Nu spun că m-ar deranja sau că ar fi un subiect despre care n-aş putea înşira rânduri întregi. Doar că mi s-a cam tăiat. Eh şi cum după blogging, pasiunea mea e vorbitul la telefon (cu orele) azi în mijlocul unei conversaţii (îl iubesc pe ăla care a adus cosmote-ul în România) mi-a venit o idee super, pe care vreau s-o dezvolt în rândurile care urmează. Certurile într-o relaţie. Care e de fapt rolul lor? Sunt benefice sau sunt acel ceva care aduce îndoială, care destabilizează totul? Păi, să vedem!
Eşti de un an împreună cu cineva. Toate bune, frumoase, ambele părţi sunt fericite, există acel ceva care vă leagă şi totuşi într-o zi sună telefonul. Sună telefonul, iar la celălalt capăt al firului (vorba vine) e ea, cu o voce ciudată, absentă şi de nerecunoscut. Încerci să afli ce are şi până la urmă îţi sar capacele şi închizi telefonul, nu înainte de a zice ceva la nerv. O jignire, o chestie care deranjează, un reproş… ceva.
Vă întâlniţi, aceiaşi atitudine. Gata frate, îţi bagi picioarele şi o dai dracu’. Păi ce pana mea, stau eu după tine şi tu-mi faci mie draci? Ia mai du-te dracu’, n-oi fi tu singura de pe pământ. Got my point (vorba englezului) ? Hai,că probabil şi vouă vă sună cunoscută situaţia. Apoi, după ceva vreme (o zi, două, trei, etc.) sună iar telefonul. 0722 deja ţi se pare cunoscut. Răspunzi şi-auzi vocea aia care ţi-a sunat în cap multă vreme. Te vrea înapoi, îşi cere scuze. Tu spui nu, te faci al dracu’ şi te dai mare cocoş. Totuşi, există o chestie cu care te lasă fără cuvinte. Instantaneu, în faţa ochilor ţi se derulează toate momentele petrecute împreună. Îţi reaminteşti de dorinţele tale, de dorinţele ei şi rămâi mut. Vrei să spui ceva, dar nu ai cuvinte.
Şi pui capul jos pe pernă şi încerci să adormi. Dar nu poţi. Te întorci pe partea cealaltă, dar parc-o vezi lângă tine. Mintea îţi joacă feste, iar simţurile îţi sunt mai ascuţite ca niciodată. Auzi şi cel mai mic zgomot, devii irascibil şi chiar dacă e o oră târzie în noapte îi scrii un mesaj. Vă daţi întâlnire într-un loc neutru, undeva într-o cafenea sau într-un bar obscur, unde să puteţi discuta în linişte.
Până la reîntâlnire, îţi rozi unghiile, îţi chinui creierul cu tot felul de scenarii şi îţi pregăteşti cuvintele. Decizi într-un final că n-are rost să-ţi faci atâtea planuri şi să adopţi o atitudine chill. Cu toate că în sufletul tău e atâta nelinişte, n-o afişezi. Şi pleci de-acasă, pui pas după pas şi neliniştea nu te lasă să fii destins. Când o revezi, tresari şi realizezi că ai fost un prost. Acum, ce faci? Îţi arăţi adevărata stare sau faci pe şmecherul, chiar şi cu riscul de a pierde şi ultima şansă? Of, sună cam apocaliptic. Cum era faza aia, că nu e ea singura femeie de pe pământ? Ah, dă-le dracu’ de principii şi de ce-am zis, mă împac cu ea cu orice preţ.
Acum, toate bune şi frumoase. Nu mai ai griji, o ai la braţ, o ai în braţe şi poate o ai şi în pat, dar … dar dacă într-o zi noroasă, în care n-ai chef nici de tine, sună iar telefonul şi auzi iar vocea aia prevestitoare de rău? Sau când n-o să mai fie frumos, ce-o să faci ? Vei da cu piciorul, vei închide ochii în speranţa că se vor rezolva de la sine problemele?
Certurile ăstea… nici măcar o definiţie nu le poţi da! Pentru că fiecare e unică, fiecare are alt motiv, fiecare are alte conjuncturi. Uneori, sunt apocaliptice şi se termină urât, vezi zecile de cazuri de sinucideri din dragoste (vorba lu’ Iulian, a mai scăpat omenirea de-un laş/de-o laşă). Alteori, reprezintă sarea şi piperul de care aveau nevoie cei doi, acel ceva care să aţâţe focul ăla… patima cu care se iubesc. Acel ceva care să-i scoată din rutină şi care să le arate că le e greu unul fără de celălalt.
Concluzia mea e una amuzantă. Atunci când îţi sună telefonul… gândeşte-te înainte să răspunzi. Glumesc, normal. Totuşi, certurile într-o relaţie sunt ceva normal, ceva de evitat sau reprezintă sarea şi piperul?
[poll=6]
Themocracy
certurile au ca punct de inceput o diversitate de motive.
Nu prea ai cum sa le impiedici, caci atunci cand te certi nu o faci cu intentie. . . e ciudat, caci nu se poate fara ele, dar nici nu sunt prea placute.
Uite o chestie interesanta. El si ea se certasera, iar el ii zice ca ii place impacarea, apoi:
-Iubito, nu am putea sa ne impacam fara sa ne certam?
sunt un rău necesar, din păcate. certurile sunt singura chestie pe care nu mi-o doresc! fac tot ce pot să le evit. ideea e că o dată ce începe, n-o mai pot opri şi în general se lasă rău, pentru amândoi. drept dovadă că în general nu prea ştiu cum e să “ierţi” şi “să treci cu vederea” căcaturi spuse la nervi.
nu, nu sunt de acord cu certurile şi nu le consider o chestie utilă. ba mai mult, sunt acel ceva care afectează pe termen lung o iubire, o prietenie şi uneori şi viaţa cuiva.
daca intr-o relatie nu sunt certuri, ceva nu e in regula (parerea mea). nimeni nu poate fi atat de perfect intr-o relatie incat sa nu se certe macar putin.
Evident, fereşte-te pe cât posibil. De certuri serioase. Micile tachinări, discuţiile contradictorii calme sunt frumoase şi chiar benefice. Puţină adrenalină nu strică