Întâmplare ciudată
Oana spunea acum ceva vreme că s-a refugiat în muzică. Am completat-o şi am dat un citat dintr-o melodie mai veche, pe care o ascultam până de curând. “Dacă n-ar fi ea, nimic nu ar fi” spunea refrenul acelei melodii. Într-adevăr, muzica asta.. nelipsită din viaţa noastră, prezentă la fiecare pas, mereu sub o altă formă, gata de a fi (re)descoperită. Însă azi muzica a avut o altă conotaţie pentru mine.
Am început ziua ca-n fiecare dimineaţă, trezindu-mă după un vis. Nu-mi mai aduc aminte ce-a fost, însă cu siguranţă ceva la fel de tulburător. Pe semne că mintea mea o ia razna şi-mi bate-n ţeavă : mai lasă-le dracu’ de probleme, de proiecte şi toate cele şi mai rezervă şi ceva timp pentru tine. “Don’t be a workaholic”! De cum am deschis puţin ochii, primul lucru care l-am văzut a fost ceasul. 08:12. Ah, am timp să fac un duş, să-mi verific mail-ul şi s-ajung şi la şcoală. O dată ieşit din baie, puţin mai treaz, am deschis gmail-ul, dar nimic nu mi-a atras atenţia, aşa că în scurt timp am plecat spre şcoală. M-ar fi tentat să ascult muzică, dar handsfree-ul nu mă ajută, aşa că mă rezum să fredonez în gând anumite versuri.
Prima oră a trecut cum a trecut, nefiind prea importantă. Singur în bancă, pentru că domnu’ Sandu nu binevoieşte să-şi mişte curu’ la şcoală şi doarme ca porcu’. De remarcat modul cum am tresărit când în mijlocul unei explicaţii care începe la fără zece şi se termină o dată cu soneria care anunţă pauza (adică de neînţeles), când mi-a sunat telefonul. Acelaşi beat, aceiaşi melodie. Nimic important pân-aici însă. Şi o dată cu pauza, au început şi surprizele. Ca de fiecare dată, mi-am luat rolul de responsabil cu muzica pe şcoală (DJ e prea mult spus). Cămăruţa aia mică, unde sunt îngrămădite atât de multe, unde e mult praf, şi unde sunt cabluri multe în dezordine. Mereu e aşa. Ore-ntregi să stai să faci ordine acolo şi tot n-ai reuşi.
Însă tocmai muzica mi-a făcut o surpriză … surprinzătoare. Loyal, Lecart, KrafTu, Jedi Minds, Cypress Hill ? Neah… C.I.A. ? Not in the mood pentru Olteniada. Şi totuşi, ce-avem în playlist-ul din pauza asta? Ah, păi ce n-am mai ascultat eu de mult? Exact, Blaziny. Criss Bla bla 
. Ce-avem pe-aici? Barbie 1 şi 2, La vida moca şi Îmi place. Nimic nu se compară însă cu Barbie ep. 2. Play. E inconfundabilă melodia. E acel gen de melodie pe care l-ai ascultat cândva şi acum îţi aduci aminte de vremurile ălea. E genul de melodie pe care trebuie s-o asculţi iar şi iar. Eram preocupat de başi şi de volumul de pe ieşirea de pe şcoală. De-odată, se face lumină în cămăruţa respectiv şi oarecum orbit de luminozitatea holurilor, disting o siluetă în pragul uşii. Vedere periferică bună, deh!
Era aşa… era o siluetă. Surprins, deoarece în “hruba” de-acolo nu intră decât puţine persoane (şi mai puţine de bunăvoie) îmi ridic ochii de pe mixer şi pe sub cozorocul şepcii analizez pentru o clipă persoana din pragul uşii. Era o puştoaică mică de statură, brunetă şi fâstâcită. Privirea în jos, vizibil nesigură pe ea şi totuşi curioasă. Însă ridică genele. Pentru o secundă, am încremenit. Am avut un deja-vu. Era … “o fată nu foarte înaltă, nu foarte slabă, nu foarte frumoasă, o fată obişnuită şi totuşi atunci când o vezi te opreşti o clipă cu privirea asupra ei şi apoi mai ceri o clipă”. Deşi vizibil surprins de apariţia asta misterioasă, n-am putut să nu-i observ ochii de un negru închis. Iar cum o poză face cât o mie de cuvinte, pot spune că avea privirea unei gheişe. De fapt, nu chiar. Of, nu ştiu cum s-o descriu. Era ceva în genul ăsta : 
. I-ar mai fi lipsit chimonoul şi frizura aia ciudat de simplă şi aş fi jurat că sunt la camera ascunsă şi că mi s-a a adus o gheişă. Însă… îmi părea cunoscută. O mai văzusem cândva. O văzusem şi ieri. Şi săptămâna trecută Era puştoaica aia mică de la a 9a, care întreba mereu cum se numeşte melodia aia. Exact, ea era 
). Vai ce mă speriasem, credeam că-i vreo farsă de 1 aprilie întârziată .
A deschis gura să zică ceva, dar am întrerupt-o brusc : Barbie, episodul 2. Criss Blaziny. A închis gura, a lăsat privirea în jos şi a făcut un pas înăuntru. Mai târziu mi-am dat seama că în obraji i se înroşiresă. Am spus ceva greşit? Nu.
- Ah, mersi. Asta vruiam să te întreb, cum se numeşte melodia. De unde ai ştiut ce vreau să zic ) ?
- Era de aşteptat, având în vedere că e a 3a oară când vii aici, pentru asta )
Uhmm… ce voce are ) zici că n-are mai mult de 12 ani. Ar fi bună de prezentatoare la Radio Itzi şi Bitzi (mai e radioul ăsta în Bucureşti?), nu glumă! Şi-ntimp ce eu mă amuzam de vocea ei, se-apropie de monitor curioasă de ce va urma. N-aveam o ordine stabilită dinainte, însă fixă cu privirea o melodie anume. Care? N-am aflat. Se opri însă pentru o clipă să respire şi se uită în ochii mei. Am vrut să-ntreb “ce”, dar n-am mai apucat. A vrut probabil să-mi dea un pupic pe obraz, în semn de mulţumire, după un mersi chicotic scurt, dar … dar am simţit pentru o secundă că buzele mele au compania altor buze. A fost … a fost surprinzător, pentru că-n secunda respectivă era ultimul lucru la care m-aş fi gândit, dat fiind faptul că îmi era somn, eram plictisit şi mă gândeam cum să fac să plec mai repede de la şcoală.
Dându-şi seama de “gafă”, s-a scuzat şi-a ieşit brusc. Eu… eu încă nu ştiam dacă chiar m-a sărutat sau nu. Imaginaţi-vă să vedeţi pe stradă o tipă cu o privire pătrunzătoare, care te întreabă ceva, iar apoi te sărută fără nicio explicaţie. Hai, dac-o cunoşti şi-i ştii intenţiile, mai zici, te aşteptai, da’ ceva de genul ăsta te lasă efectiv fără glas şi fără reacţie.
M-am dezmeticit şi m-am întrebat : ăăă, ce-a fost asta? Nu mi-am putut explica. Nu mi-am putut explica nici în timpul orei de franceză (acu’ vedeţi doamna profesoară de ce stăteam eu şi mă uitam pe geam în loc să fiu atent la căcaturile ălea de verbe? poate vă trece prin cap să-mi daţi iar notă mică pentru ce scriu pe blog) şi nici în drum spre casă. Sincer, nici acum nu realizez de fapt ce-a fost. Acţiune infantilă, negândită şi făcută datorită impulsului de moment sau chestie premeditată? Clasicele tachinări din partea cunoscuţilor cu “n-ai curaj” sau un gând ascuns şi neştiut de nimeni? Asta numai ea poate să ştie. Curios e că n-am mai văzut-o până acum deloc.
Themocracy
Toate ca toate…telenovela…telenovelã…
Dar ai luat nota mica pentru ce ai scris pe blog? =))
poate că pare telenovelă, dar ştii bine că nu-i vorba de-o povestioară inventată. mă rog, contează mai puţin cum văd restul asta. şi da, mi-am luat un 2 pentru ce-am scris pe blog.
Si cum ai actionat pe 2-ul ala? e ilegal ce-a facut tanti aia… si cica se mai numesc profesori
povestea/realitatea e frumoasa
Anca’s last blog post..Cuvinte cheie
Gabi nu am zis nicaieri ca e inventata…dar mie mi se pare ca e o “povestioara” ce i se poate intampla oricui (mi s-a intamplat si mie ceva asemanator), de aia i-am zis telenovela
Ce profesori idioti
Intr-adevar, e ciudata intamplarea
.Sunt si eu in aceeasi oala in ceea ce priveste dreptul la libera exprimare.Am scris un articol mai “compromitator”, si acum imi sare diriginta in cap.
In fine, nu am de gand sa cedez.
Alex Toma’s last blog post..Preferinte muzicale
Anca, am reacţionat cum reacţionează cineva când depinde de persoana respectivă: ciocu’ mic şi joc de glezne. asta e, n-am ce să fac. e realitate, am spus-o şi-o mai zic
?
domnu’ Markus, nu binevoiţi să ne împărtăşiţi şi nouă din experienţa dvs. de viaţă
Alex, problema e veche. Ariel e exemplul perfect al problemelor pe care ţi le poate face un blog.