Azi mi-am adus aminte cum era când am fost la școala de șoferi și instructoarea îi învăța pe cei de la primele lecții cum e cu plecarea de pe loc. Și așa cum era normal, lecția de practică venea după lecțiile de teorie intensivă, unde li se explica viitorilor șoferi cum funcționează o mașină, de ce are 3 pedale și de ce e musai înainte să bagi în viteza 1, să apeși ambreiajul.
Și ajungeam în faza în care elevul era la volan, instructorul în dreapta, eu în spate. Și îi spune instructorul: băgăm a-ntâia și plecăm ușor de pe loc. Iar elevul poziționa maneta schimbătorului cam acolo unde ar fi trebuit să intre în viteză, o manevra cu gentilitate și apăsa o dată ferm de parcă voia să penetreze o virgină cusută cu ață de nailon, împingând maneta în viteza întâi.
Niciun zgomot nu e mai trist decât o cutie forțată în viteza 1. Nicio senzație la volan nu e mai nasoală ca aia că moare motorul că șoferul nu a apăsat ambrejaul și a încercat să o bage în viteză forțat. Și n-am văzut nicio reacție mai dureroasă pe chipul unui om decât cea a unui instructor care omite să spună că înainte de a băga în viteză, se apasă ambreiajul și apoi se pune maneta schimbătorului în viteza 1. Mai ales atunci când mașina chinuită e proprietatea lui personală…
Eu din fericire am avut parte de o instructoare pâinea lu’ Dumnezeu. Femeie mai calmă ca acea persoană la volan n-am întâlnit niciodată în viața mea. Vorba aia, să-i dea Dumnezeu sănătate!
Țin minte că s-a întâmplat de câteva ori chestia asta și ea cu calmitate, a repetat de fiecare dată care era greșeala și ce s-a întâmplat.
Mie dacă cineva îmi făcea chestia asta și mă întreba cu o față senină: „da’ ce-am făcut greșit ?! ” cred că mă transformam într-un Hulk, fără să răspund pentru ceea ce fac.
Azi am experimentat pentru a doua oară pe propria piele cum e să ai parte de o astfel de reacție: păi nu mi-ai zis că trebuie să fac așa…
Plecarea de pe loc fără ambreiaj se întâmplă și în viața de zi cu zi!
Azi am avut un drum pe la liceul meu. Fostul meu liceu. De fapt, liceu simplu, pentru că nu prea l-am considerat aşa des ca fiind al meu, apartenenţa mea acolo fiind mai mult teoretică. Spun asta pentru că niciodată nu m-am simţit în largul meu acolo.
Nu s-a schimbat nimic! Au rămas în mare parte aceeaşi profesori, cu aceleaşi mentalităţi pe care eu personal, le consider învechite/greşite/you name it. Nu vreau să credeţi că trag concluzii pripite, aşa că rămâneţi pe frecvenţă, voi încerca în rândurile de mai jos să-mi argumentez ideile.
Ştiu că ceea ce urmează să scriu în rândurile de mai jos nu vă e străin şi că în România zilelor noastre tot mai multe persoane ascund în spatele scuzei că „e criză” lenea sau atitudinea sictirită faţă de orice.
Tastatura vechiului calculator şi-a dat obştescul sfârşit acum câteva săptămâni bune. Azi însă a fost neapărată nevoie de una nouă, aşa că am fost nevoit să mă duc la un magazin de calculatoare din apropiere să achiziţionez jucăria. Cerinţele? Simple: tastatură albă, cu funcţii de bază, fără butoane multimedia, port PS/2 şi cât mai ieftină.
La Stonet era închis (deşi programul pe site zicea că sâmbătă e deschis), la Domo n-aveau decât negre care costau peste 80 de lei sau kit-uri iar la Altex, singurul loc unde am găsit ce-mi trebuia mie, omul avea un chef de muncă la fel cum aveam eu lunea de şcoală.
Că tot întreba Ştefan aici dacă e criză sau e nesimţire: nu e nici una, nici cealaltă. E pur şi simplu sictir, lipsă de interes.
Data viitoare cumpăr de pe net, de la eMAG sau de la PCGarage. Chiar dacă aştept să vină o zi, două, măcar găsesc ce-mi trebuie şi nu mă mai complic cu tot felul de plictisiţi care nu vor să vândă.
Promiteam pe twitter acum câteva zile că voi scrie o poveste despre ce fel de personaj am întâlnit în trenul de la Bucureşti la Craiova. Era prea „epic” să ţin doar pentru mine tot ce-am aflat.
Am tot amânat, din dorinţa de a scrie alte posturi mai „la subiect”, însă azi mi-am redefinit priorităţile de natură editorială. Ştiu, sună pompos, but bear with me !
A fost o dată…
Veneam cu trenul de la Bucureşti. Fusesem să retrag actele de la o facultate, să mă interesez cu privire la alta şi să mă duc la cel mai tare concert, ever la care am asistat vreodată. Ştiţi cum e în tren, în vagoanele compartimentate stai cu multă lume, în timp ce în ultimele vagoane bate vântul. Am nimerit de această dată o tipă cu o fetiţă de 4 ani care n-avea stare, o femeie 40+ cu un alt copil (bănuiesc eu că avea cam 10 ani) care la fel, n-avea stare, un tip foarte serios care a adormit în primele 10 minute după ce s-a pus pe scaun şi un tip de vreo 18-20 de ani, la prima estimare.
Şi, vorba lu’ nea Mărin, merge trenu’ taca-taca, şi încep discuţiile din nimic să pornească, să treacă timpul mai repede. De la naş am aflat că în alte compartimente e mai liber şi am reorganizat acolo călătoria: eu, naşul şi tipul de care vorbeam mai înainte. Acum, fiecare începe să povestească de-ale lui.
Tipul în cauză (nu ştiu cum îl cheamă, nu s-au făcut prezentări) a început să ne povestească despre ce planuri are el pe viitor. În primul rând, facultatea. Oh, un potenţial ASE-ist care vrea să mai încerce o dată la anu la Finanţe-Bănci’, pentru că acum au fost prea mulţi oameni care au candidat (?!!?!) şi a rămas la o facultate la care se intră uşor: la Politehnică. Mirat de precizarea lui, am fost curios să aflu care sunt veleităţile sale în domeniu, însă tot ce-am reuşit să scot de la el a fost: „bă, am intrat la buget, mă doare-n paişpe dacă o termin sau nu, scap de gura alor mei anul ăsta, văd eu după ce fac”. Mhm…
Apoi, a urmat povestea cu privire „făcutul banilor”. După lamentările de genul „în România nu mai merge nimic”, „la noi aici nu te bagă nimeni în seamnă” sau „nu te ajută nimeni”, a urmat cireaşa de pe tort. Acum un an, omul s-a dus în Franţa, în vizită la un coleg. Vă povestesc mai târziu şi cum a ajuns acel coleg de-al său acolo, altă istorioară savuroasă!
Omul intra pe site-uri de socializare cu oameni gay, cu care conversa o bună perioadă de timp, suficient cât să le câştige încrederea şi să le poată solicita diverse beneficii materiale. În cazul în care „partida” era bună, le cerea bani de călătorie pentru o vizită, după care se făcea nevăzut. Aşa a reuşit să-şi ia un VW Passat din ’98 pe care momentan îl ţine în curte la ţară, că n-are bani să-l înscrie/înmatriculeze. Poate până la următoarea ţeapă!
Amicul lui plecat în Franţa îi era tovarăş de „plimbat cu Dacia bunicului fără permis, noaptea prin sat”. S-au înţeles bine, s-au întovărăşit şi se mai dădeau din când în când la mici furtişaguri: un bon de benzină din teancul tatălui care lucra la o hidrocentrală, un 10 lei din portofelul mamei, minciunele de genu’. La un moment dat, celălalt a plecat „să-şi facă un rost în viaţă” şi să beneficieze de serviciile sociale din Franţa, oferite de Crucea Roşie: mâncare, cazare, îmbrăcăminte şi bani „pe degeaba”. Trai frăţicăăăăă!
Aşa a făcut şi el recent, fiindcă se poate şi e amuzant să mergi cu trenul pe naşpa în Franţa, că doar nu te dă nimeni jos şi amenzile oricum nu le poţi plăti, pentru că tu nu ai niciun act la tine… Trăiască serviciile sociale, care în România lipsesc cu desăvârşire, bată-le-ar vina!
Încă nu am terminat! Un alt amic de-al tipului de care vă povestesc suferă de epilepsie şi s-a gândit să profite de acest lucru. Plănuieşte să emigreze în Serbia şi să ceară azil politic, pentru că a auzit el că aşa poate să nu facă nimic şi să primească bani ca să stea.
Vara asta s-a gândit să se ducă la Liberty Parade, că tot au zis ai lui că-l răsplătesc pentru reuşita de la BAC. Ceva notă de trecere, dar pe care n-a vrut s-o divulge, menţionând doar că n-a fost „8 sau 9”. A tot petrecut pe-acolo profitând de bunăvoinţa amicilor, mai „fă-mi şi mie cinste c-o bere” sau chestii similare. Desigur, s-a îmbătat până nu-şi mai aduce aminte ce-a făcut şi tot tacâmul, dar asta e ceva normal
Am adus în anumite momente în discuţie şi idei ceva mai normale, din punctul meu de vedere, precum „fă ceea ce-ţi place”, „găseşte-ţi un job”, „munceşte”, însă răspunsul a fost ceva de genul „da, dar nu mă ajută nimeni”. Pentru că omul era setat pe o chestie: statul trebuie să-i ofere tot ceea ce are el nevoie, întocmai felului în care un bebeluş e hrănit de mama lui. Serviciile sociale de care spuneam mai înainte că duce România lipsă!
Din păcate (sau din fericire?) eu la Craiova am coborât, el având drum spre Timişoara. Aş fi aflat probabil mai multe de la el, pentru că era dispus să discute multe şi cu detalii bogate, fără să se cramponeze foarte tare de impresia lăsată.
M-am gândit foarte mult la cele discutate şi am ajuns la concluzia că din păcate, gândirea asta nu reprezintă un caz izolat. Ceea ce e foarte trist. Mi s-a confirmat pentru a mia oară că tinerii români au o profundă lipsă de viziune şi nu gândesc pe termen lung. În plus, nici sistemul educaţional nu te ajută foarte tare să-ţi găseşti calea de urmat în viaţă. Nu mă exclud din categoria „ameţiţilor”, fiindcă o bună perioadă de timp nici eu n-am avut habar ce răspuns să ofer la întrebarea „unde te vezi peste 5 ani?”. Însă, acum am o oarecare idee, ceea ce-mi oferă o oarecare stare interioară de bine.
Din fericire însă, azi am reîntâlnit un fost coleg de liceu. Omul a terminat acum vreo 2 ani şi între timp s-a apucat de-o facultate care i se potriveşte şi care-i place. Are viziunea dincolo de genunchiul broaştei şi dacă reuşeşte să-şi pună în practică măcar o mică parte din ceea ce plănuieşte, am o bănuială că o să ajungă departe şi că o să-şi poată ajuta pe această cale familia destul de greu încercată. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de povestea celui din tren şi să fac o comparaţie. Te pune pe gânduri această diferenţă.
Oare care dintre cele două personaje reprezintă majoritatea din rândul oamenilor sub 25 de ani din ţara noastră? Vouă nu vă e frică să încercaţi să găsiţi un răspuns la această întrebare?
Poate că acest articol ar trebui să ajungă la urechile celor care sunt mai direct implicaţi în probleme de gen: motivonti.ro, empower.ro sau ceva similar.
O să încep cu cea mai mare frustrare a mea din ultimele 6 luni de zile: oamenii care și-au luat telefoane ca să nu răspundă la ele. Băi, mă calcă rău de tot pe neuron treaba asta. Dacă ți-ai luat celular, telemobil sau cum dracu vrei să-i mai spui și dai numărul altora, fă bine și răspunde. Scuzele de genul „nu l-am auzit”, „era pe vibrații”, „nu-l țin cu mine”, „eram în camera cealaltă” nu țin. Nu poți să răspunzi sau nu vrei să răspunzi, îl închizi. Sună omu’ o dată, vede că e închis și dacă e important, trimite un sms cu notificare de primire ca să știe o treabă. Ah, ai un motiv obiectiv pentru care n-ai răspuns? Uită-te în p*la mea la apelurile pierdute și dă un bip/mesaj/telefon înapoi, că nu te doare mâna. Sau spunei omului: bă, nu-mi place de fața ta și nu vreau să-ți răspund la telefon. Ca să știe o treabă și să nu te mai sune.
Mi se întâmplă și mie să nu răspund pe moment. Dar sun înapoi, ASAP. Dau mesaj sau în cel mai rău caz dau bip. Mi se pare o nesimțire cruntă ca în ziua de azi, având atâtea mijloace de comunicare moderne să bagi scuza: știi, n-am avut credit. Căcat, ai avut email, twitter, facebook, hi5, ym, etc. la dispoziție. Chiar nu puteai să lași acolo un „băi boule, nu ți-am răspuns pentru că nu mi s-a arătat mie în ziua aia să vorbesc cu tine, o să te caut eu când mi se scoală mie”? Păi nu, că știi, n-am avut credit, că n-am avut timp, că {insert dumb reason here}.
Și nu, nu vorbesc despre o singură persoană așa cum ați putea crede. Nu, meteahna asta e valabilă pentru tot tipul de persoane: puști de 14-15 ani, persoane de-o seamă cu mine și chiar oameni în toată firea. Da, e cam nasol să ai treabă ATUNCI cu cineva a cărui vârstă depășește numărul de la pantofi, să-l suni, să nu-ți răspundă și să te sune după câteva ore în care tu fie te-ai chinuit de unul singur, fie ai încercat în toate felurile să dai de persoana respectivă și să-ți spună: ah, scuze, nu l-am auzit, eram acasă și era pe silențios.
Băi, îmi doresc din tot sufletul să vi se fure telefoane, să le pierdeți, să rămâneți fără agenda telefonică, fără sms-uri, să vă lase bateria când vă e lumea mai dragă, să vă umfle operatorul facturile și altele asemenea pentru că o meritați cu vârf și îndesat. Știu că nu e frumos din partea mea să zic asta, dar am ajuns la un punct în care deja nu mai suport. Să suni 5 persoane într-o seară, la o oră mai mult decentă, având o treabă serioasă de rezolvat și niciunul să nu răspundă pe motiv că „nu l-am auzit” te aduce în stare să-ți iei câmpii și să-i spui respectivului/respectivă: bă/fă, ești prost(ă)!
Altă treabă care mă calcă pe nerv e promisiunea nerespectată. Nu vreau să fac pe lupul moralist, dar când vine vorba de chestii sensibile, fac pe dracu’ în patru și măcar dreg problema. Am un prieten (mă rog, vorba vine, o să vedeți în rândurile ce urmează) pe care l-am împrumutat acum fix 12 luni cu suma de 40 de lei. Pe principiul: bă, dă-mi și mie niște bani până săptămâna viitoare că-mi trebuie neapărat. Și e nasol, că nu știi care-i baiu și poate omu’ ăla chiar are nevoie atunci. Bine coane, când mi-i dai înapoi? Prietene, săptămâna viitoare îi ai! Știind că nu lucrează l-am întrebat: și de unde îi dai? Păi nu știu, văd io, fac rost. Bă, facem altfel, să nu zici că sunt io rău: să-și facă returul în 30 de zile. Ai o lună la dispoziție și suma nu e așa mare. Hai acu’ să bem o cafea, fac io cinste.
Mă credeți dacă vă spun că au trecut fix 4 luni în care omu’ n-a răspuns la telefon?
4 luni în care nu l-am sunat să-mi recuperez 40 de lei, că nu era o sumă foarte mare și pe-atunci aveam un venit sigur la dată fixă. 4 luni în care am încercat să dau de el prin toate mijloacele posibile: l-am sunat, i-am dat mesaje, l-am căutat pe ym, pe mail, pe blog, le-am spus părinților să-i să îi amintească să treacă pe la mine să vorbim, i-am făcut o vizită la birou (din păcate, nu l-am găsit), nimic! Parcă a intrat în pământ. Am decis să trec banii la capitolul „pierduți pe stradă” și să-mi văd de viața mea. 2 luni mai târziu (în care a fost la fel de „tăcut”) ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Băi, scuze, mii de scuze, să vezi c-o fi ș-o păți. Mane, ești fără bun simț. Pretine, gata, se face, luni ai banii. P*la, iar n-a mai răspuns la telefon. Prin iarnă, m-am trezit cu el la poartă. Băi, am venit să-ți dau datoria aia, știi tu. Băi, mersi, da’ să știi că ai fost mârlan. Și scoate 20 de lei. Păi știi, au fost 40. Da mane, dar n-am atâta, îți mai dau eu 20 lei săptămâna viitoare. Bineînțeles că nu i-am mai văzut niciodată restul de bani de la el.
Oameni buni, gândiți-vă că proverbul „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” e real și nu cred că vă doriți să pățiți la fel. Nu-mi stă în caracter să le dau oamenilor de gen „lecții de viață” pe același tipar, dar credeți-mă, nu de puține ori am fost la un pas de a mă dezbrăca de caracter și de a le trage o țeapă cu o sumă „four figures” unor indivizi de genul ăsta.
Aș vrea să mai povestesc și despre promisiunile de genul „da, facem treabă” și câteva zile/săptămâni/luni mai târziu: păi stai frate, că nu se poate că… {bâlbă} păi… pentru că {insert really really really dumb reason here}. Aviz celor de la Dacia. Prietenii știu de ce.
Comments (4) 
!
Themocracy