Nu s-a schimbat nimic! Au rămas în mare parte aceeaşi profesori, cu aceleaşi mentalităţi pe care eu personal, le consider învechite/greşite/you name it. Nu vreau să credeţi că trag concluzii pripite, aşa că rămâneţi pe frecvenţă, voi încerca în rândurile de mai jos să-mi argumentez ideile.

Acum, să vă întreb o chestie: care credeţi că a fost prima întrebare ce mi-a fost adresată?Citez: „unde ai intrat la facultate?” ; poate câteva mici variaţii.

Şi pentru că am întâlnit minim 10 profesori, am auzit de minim 10 ori această întrebare. Şi-i nasol să le explici la fiecare în parte cum stă treaba de fapt. În plus, sunt unii cu care relaţia mea de elev-profesor s-a rezumat la un „bună ziua” dat din obligaţie. Ca idee, spre ruşinea  mea, habar n-am cum îi cheamă pe unii dintre ei

Dar să revenim la ce vreau eu de fapt cu acest articol. Anul ăsta nu merg la Bucureşti la facultate. Am dat la SNSPA – FCRP (Şcoala Naţional de Studii Politice şi Administrative – Facultatea de comunicare şi relaţii publice) şi din păcate, nu am fost suficient de bine pregătit încât să mă regăsesc pe lista celor admişi. Am trecut peste acest eşec ajutat de o bună prietenă (e cunoscută publicului larg sub numele de Tequila) şi m-am reorientat spre un job. Un job despre care o să vorbesc mai multe la momentul oportun. Facultatea deocamdată e pusă on-hold pentru că nu vreau să mă complic aiurea cu o facultate pe care s-o fac din obligaţie sau doar de dragul de a avea calitatea de student.

Nu pot să înţeleg de ce liceul a devenit o fabrică de studenţi! Automat, to(n)ţi absolvenţii au datoria de a da la facultate? La orice facultate? Nu, la mine dă cu virgulă treaba asta.

Eu, dacă aş fi în locul profesorilor de liceu mi-aş întreba foştii elevi dacă şi-au îndeplinit visul. Dacă şi-au găsit calea în viaţă. Dacă sunt fericiţi cu ceea ce fac atunci. Nu dacă sunt la facultate. De ce trebuie să ne lăudăm cu o diplomă cu care ne ştergem la cur după 3-4-5 ani de frecat duda prin universitate? De ce nu vedem şi dincolo de examenul de licenţă?

Poate singurul lucru pe care-l regret în momentul de faţă că nu am calitatea de student e că ai mei se aşteptau la asta de la mine. Mă mulţumesc însă cu faptul că am reuşit să-i conving de viziunea mea şi am sprijinul lor în acest sens.

Sunt însă fericit că am reuşit să îmi găsesc de lucru în domeniul în care activez de 3 ani de zile. Sunt fericit că mi se oferă oportunitatea de a-mi pune în practică toată experienţa mea de până acum şi de a avea o dezvoltare profesională direct în câmpul muncii, în viaţa reală, în contact cu cerinţele pieţei. La urma urmei, sunt fericit pentru că fac ceea ce îmi place. Nu-mi rămâne decât ambiţia de a realiza ceea ce mi-am propus.

Ştefan, sunt curios care-i părerea ta despre acest subiect. Consider că e domeniul tău de activitate şi ai un cuvânt de spus în acest sens. Sunt convins că tu poţi spune mai multe despre asta într-un articol pe blogul tău. (PS: da, ştiu că n-am răspuns la o leapşă de-a ta, dar nu prea am avut timp de asta în ultima vreme).

Tastatura vechiului calculator şi-a dat obştescul sfârşit acum câteva săptămâni bune. Azi însă a fost neapărată nevoie de una nouă, aşa că am fost nevoit să mă duc la un magazin de calculatoare din apropiere să achiziţionez jucăria. Cerinţele? Simple: tastatură albă, cu funcţii de bază, fără butoane multimedia, port PS/2 şi cât mai ieftină.

La Stonet era închis (deşi programul pe site zicea că sâmbătă e deschis), la Domo n-aveau decât negre care costau peste 80 de lei sau kit-uri iar la Altex, singurul loc unde am găsit ce-mi trebuia mie, omul avea un chef de muncă la fel cum aveam eu lunea de şcoală.

Că tot întreba Ştefan aici dacă e criză sau e nesimţire: nu e nici una, nici cealaltă. E pur şi simplu sictir, lipsă de interes.

Data viitoare cumpăr de pe net, de la eMAG sau de la PCGarage. Chiar dacă aştept să vină o zi, două, măcar găsesc ce-mi trebuie şi nu mă mai complic cu tot felul de plictisiţi care nu vor să vândă.

Tineri contemporani

Promiteam pe twitter acum câteva zile că voi scrie o poveste despre ce fel de personaj am întâlnit în trenul de la Bucureşti la Craiova. Era prea „epic” să ţin doar pentru mine tot ce-am aflat.

Am tot amânat, din dorinţa de a scrie alte posturi mai „la subiect”, însă azi mi-am redefinit priorităţile de natură editorială. Ştiu, sună pompos, but bear with me !

A fost o dată…

Veneam cu trenul de la Bucureşti. Fusesem să retrag actele de la o facultate, să mă interesez cu privire la alta şi să mă duc la cel mai tare concert, ever la care am asistat vreodată. Ştiţi cum e în tren, în vagoanele compartimentate stai cu multă lume, în timp ce în ultimele vagoane bate vântul. Am nimerit de această dată o tipă cu o fetiţă de 4 ani care n-avea stare, o femeie 40+ cu un alt copil (bănuiesc eu că avea cam 10 ani) care la fel, n-avea stare, un tip foarte serios care a adormit în primele 10 minute după ce s-a pus pe scaun şi un tip de vreo 18-20 de ani, la prima estimare.

Şi, vorba lu’ nea Mărin, merge trenu’ taca-taca, şi încep discuţiile din nimic să pornească, să treacă timpul mai repede. De la naş am aflat că în alte compartimente e mai liber şi am reorganizat acolo călătoria: eu, naşul şi tipul de care vorbeam mai înainte. Acum, fiecare începe să povestească de-ale lui.

Asculta mai multe audio Divertisment

Tipul în cauză (nu ştiu cum îl cheamă, nu s-au făcut prezentări) a început să ne povestească despre ce planuri are el pe viitor. În primul rând, facultatea. Oh, un potenţial ASE-ist care vrea să mai încerce o dată la anu la Finanţe-Bănci’, pentru că acum au fost prea mulţi oameni care au candidat (?!!?!) şi a rămas la o facultate la care se intră uşor: la Politehnică. Mirat de precizarea lui, am fost curios să aflu care sunt veleităţile sale în domeniu, însă tot ce-am reuşit să scot de la el a fost: „bă, am intrat la buget, mă doare-n paişpe dacă o termin sau nu, scap de gura alor mei anul ăsta, văd eu după ce fac”. Mhm…

Apoi, a urmat povestea cu privire „făcutul banilor”. După lamentările de genul „în România nu mai merge nimic”, „la noi aici nu te bagă nimeni în seamnă” sau „nu te ajută nimeni”, a urmat cireaşa de pe tort. Acum un an, omul s-a dus în Franţa, în vizită la un coleg. Vă povestesc mai târziu şi cum a ajuns acel coleg de-al său acolo, altă istorioară savuroasă!

Omul intra pe site-uri de socializare cu oameni gay, cu care conversa o bună perioadă de timp, suficient cât să le câştige încrederea şi să le poată solicita diverse beneficii materiale. În cazul în care „partida” era bună, le cerea bani de călătorie pentru o vizită, după care se făcea nevăzut. Aşa a reuşit să-şi ia un VW Passat din ’98 pe care momentan îl ţine în curte la ţară, că n-are bani să-l înscrie/înmatriculeze. Poate până la următoarea ţeapă!

Amicul lui plecat în Franţa îi era tovarăş de „plimbat cu Dacia bunicului fără permis, noaptea prin sat”. S-au înţeles bine, s-au întovărăşit şi se mai dădeau din când în când la mici furtişaguri: un bon de benzină din teancul tatălui care lucra la o hidrocentrală, un 10 lei din portofelul mamei, minciunele de genu’. La un moment dat, celălalt a plecat „să-şi facă un rost în viaţă” şi să beneficieze de serviciile sociale din Franţa, oferite de Crucea Roşie: mâncare, cazare, îmbrăcăminte şi bani „pe degeaba”. Trai frăţicăăăăă!

Aşa a făcut şi el recent, fiindcă se poate şi e amuzant să mergi cu trenul pe naşpa în Franţa, că doar nu te dă nimeni jos şi amenzile oricum nu le poţi plăti, pentru că tu nu ai niciun act la tine… Trăiască serviciile sociale, care în România lipsesc cu desăvârşire, bată-le-ar vina!

Încă nu am terminat! Un alt amic de-al tipului de care vă povestesc suferă de epilepsie şi s-a gândit să profite de acest lucru. Plănuieşte să emigreze în Serbia şi să ceară azil politic, pentru că a auzit el că aşa poate să nu facă nimic şi să primească bani ca să stea.

Vara asta s-a gândit să se ducă la Liberty Parade, că tot au zis ai lui că-l răsplătesc pentru reuşita de la BAC. Ceva notă de trecere, dar pe care n-a vrut s-o divulge, menţionând doar că n-a fost „8 sau 9”. A tot petrecut pe-acolo profitând de bunăvoinţa amicilor, mai „fă-mi şi mie cinste c-o bere” sau chestii similare. Desigur, s-a îmbătat până nu-şi mai aduce aminte ce-a făcut şi tot tacâmul, dar asta e ceva normal

Am adus în anumite momente în discuţie şi idei ceva mai normale, din punctul meu de vedere, precum „fă ceea ce-ţi place”, „găseşte-ţi un job”, „munceşte”, însă răspunsul a fost ceva de genul „da, dar nu mă ajută nimeni”. Pentru că omul era setat pe o chestie: statul trebuie să-i ofere tot ceea ce are el nevoie, întocmai felului în care un bebeluş e hrănit de mama lui. Serviciile sociale de care spuneam mai înainte că duce România lipsă!

Din păcate (sau din fericire?) eu la Craiova am coborât, el având drum spre Timişoara. Aş fi aflat probabil mai multe de la el, pentru că era dispus să discute multe şi cu detalii bogate, fără să se cramponeze foarte tare de impresia lăsată.

M-am gândit foarte mult la cele discutate şi am ajuns la concluzia că din păcate, gândirea asta nu reprezintă un caz izolat. Ceea ce e foarte trist. Mi s-a confirmat pentru a mia oară că tinerii români au o profundă lipsă de viziune şi nu gândesc pe termen lung. În plus, nici sistemul educaţional nu te ajută foarte tare să-ţi găseşti calea de urmat în viaţă. Nu mă exclud din categoria „ameţiţilor”, fiindcă o bună perioadă de timp nici eu n-am avut habar ce răspuns să ofer la întrebarea „unde te vezi peste 5 ani?”. Însă, acum am o oarecare idee, ceea ce-mi oferă o oarecare stare interioară de bine.

Din fericire însă, azi am reîntâlnit un fost coleg de liceu. Omul a terminat acum vreo 2 ani şi între timp s-a apucat de-o facultate care i se potriveşte şi care-i place. Are viziunea dincolo de genunchiul broaştei şi dacă reuşeşte să-şi pună în practică măcar o mică parte din ceea ce plănuieşte, am o bănuială că o să ajungă departe şi că o să-şi poată ajuta pe această cale familia destul de greu încercată. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de povestea celui din tren şi să fac o comparaţie. Te pune pe gânduri această diferenţă.

Oare care dintre cele două personaje reprezintă majoritatea din rândul oamenilor sub 25 de ani din ţara noastră? Vouă nu vă e frică să încercaţi să găsiţi un răspuns la această întrebare?

Poate că acest articol ar trebui să ajungă la urechile celor care sunt mai direct implicaţi în probleme de gen: motivonti.ro, empower.ro sau ceva similar.

sursa foto

Mi se întâmplă și mie să nu răspund pe moment. Dar sun înapoi, ASAP. Dau mesaj sau în cel mai rău caz dau bip. Mi se pare o nesimțire cruntă ca în ziua de azi, având atâtea mijloace de comunicare moderne să bagi scuza: știi, n-am avut credit. Căcat, ai avut email, twitter, facebook, hi5, ym, etc. la dispoziție. Chiar nu puteai să lași acolo un „băi boule, nu ți-am răspuns pentru că nu mi s-a arătat mie în ziua aia să vorbesc cu tine, o să te caut eu când mi se scoală mie”? Păi nu, că știi, n-am avut credit, că n-am avut timp, că {insert dumb reason here}.

Și nu, nu vorbesc despre o singură persoană așa cum ați putea crede. Nu, meteahna asta e valabilă pentru tot tipul de persoane: puști de 14-15 ani, persoane de-o seamă cu mine și chiar oameni în toată firea. Da, e cam nasol să ai treabă ATUNCI cu cineva a cărui vârstă depășește numărul de la pantofi, să-l suni, să nu-ți răspundă și să te sune după câteva ore în care tu fie te-ai chinuit de unul singur, fie ai încercat în toate felurile să dai de persoana respectivă și să-ți spună: ah, scuze, nu l-am auzit, eram acasă și era pe silențios.

Băi, îmi doresc din tot sufletul să vi se fure telefoane, să le pierdeți, să rămâneți fără agenda telefonică, fără sms-uri, să vă lase bateria când vă e lumea mai dragă, să vă umfle operatorul facturile și altele asemenea pentru că o meritați cu vârf și îndesat. Știu că nu e frumos din partea mea să zic asta, dar am ajuns la un punct în care deja nu mai suport. Să suni 5 persoane într-o seară, la o oră mai mult decentă, având o treabă serioasă de rezolvat și niciunul să nu răspundă pe motiv că „nu l-am auzit” te aduce în stare să-ți iei câmpii și să-i spui respectivului/respectivă: bă/fă, ești prost(ă)!

Altă treabă care mă calcă pe nerv e promisiunea nerespectată. Nu vreau să fac pe lupul moralist, dar când vine vorba de chestii sensibile, fac pe dracu’ în patru și măcar dreg problema. Am un prieten (mă rog, vorba vine, o să vedeți în rândurile ce urmează) pe care l-am împrumutat acum fix 12 luni cu suma de 40 de lei. Pe principiul: bă, dă-mi și mie niște bani până săptămâna viitoare că-mi trebuie neapărat. Și e nasol, că nu știi care-i baiu și poate omu’ ăla chiar are nevoie atunci. Bine coane, când mi-i dai înapoi? Prietene, săptămâna viitoare îi ai! Știind că nu lucrează l-am întrebat: și de unde îi dai? Păi nu știu, văd io, fac rost. Bă, facem altfel, să nu zici că sunt io rău: să-și facă returul în 30 de zile. Ai o lună la dispoziție și suma nu e așa mare. Hai acu’ să bem o cafea, fac io cinste.

Mă credeți dacă vă spun că au trecut fix 4 luni în care omu’ n-a răspuns la telefon?

4 luni în care nu l-am sunat să-mi recuperez 40 de lei, că nu era o sumă foarte mare și pe-atunci aveam un venit sigur la dată fixă. 4 luni în care am încercat să dau de el prin toate mijloacele posibile: l-am sunat, i-am dat mesaje, l-am căutat pe ym, pe mail, pe blog, le-am spus părinților să-i să îi amintească să treacă pe la mine să vorbim, i-am făcut o vizită la birou (din păcate, nu l-am găsit), nimic! Parcă a intrat în pământ. Am decis să trec banii la capitolul „pierduți pe stradă” și să-mi văd de viața mea. 2 luni mai târziu (în care a fost la fel de „tăcut”) ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Băi, scuze, mii de scuze, să vezi c-o fi ș-o păți. Mane, ești fără bun simț. Pretine, gata, se face, luni ai banii. P*la, iar n-a mai răspuns la telefon. Prin iarnă, m-am trezit cu el la poartă. Băi, am venit să-ți dau datoria aia, știi tu. Băi, mersi, da’ să știi că ai fost mârlan. Și scoate 20 de lei. Păi știi, au fost 40. Da mane, dar n-am atâta, îți mai dau eu 20 lei săptămâna viitoare. Bineînțeles că nu i-am mai văzut niciodată restul de bani de la el.

Oameni buni, gândiți-vă că proverbul „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” e real și nu cred că vă doriți să pățiți la fel. Nu-mi stă în caracter să le dau oamenilor de gen „lecții de viață” pe același tipar, dar credeți-mă, nu de puține ori am fost la un pas de a mă dezbrăca de caracter și de a le trage o țeapă cu o sumă „four figures” unor indivizi de genul ăsta.

Aș vrea să mai povestesc și despre promisiunile de genul „da, facem treabă” și câteva zile/săptămâni/luni mai târziu: păi stai frate, că nu se poate că… {bâlbă} păi… pentru că {insert really really really dumb reason here}. Aviz celor de la Dacia. Prietenii știu de ce.

Fucktards!!!

sursa foto

Fuck you!

Acum un an și ceva am început să folosesc o metodă destul de fail-proof pentru a depista cine dă adresa mea de email mai departe. În ultimele 2 zile și-a dovedit utilitatea, primind 2 email-uri pe două adrese unice, create special pentru un anumit serviciu.

Primul pe lista rușinii este magazinul online Falcon Electronics de la care am vrut să cumpăr vara trecută un sistem audio pentru mașină. Fiindcă lista de priorități s-a schimbat, am renunțat, dar nu m-am dezabonat de la newsletter-ul lor în speranța că le voi deveni client cândva și ar fi ok să rămân la curent cu noutățile. Proastă decizie.

Return-Path: <vila.casablanca.costinesti@gmail.com>
Received: from mail9.hostingweb.ro (mail9.hostingweb.ro [91.206.206.3])
        by mx.google.com with SMTP id e8si21709598muf.9.2010.04.13.00.56.17;
        Tue, 13 Apr 2010 00:56:17 -0700 (PDT)
Received-SPF: neutral (google.com: 91.206.206.3 is neither permitted nor denied by domain of vila.casablanca.costinesti@gmail.com) client-ip=91.206.206.3;
Received: (qmail 28989 invoked by uid 100); 13 Apr 2010 08:01:37 -0000
To: falcon@numedomeniu.tld
Subject: Camere de la 60 lei pe noapte!
X-PHP-Script: vila-casablanca.ro/lists/admin/index.php for 188.25.31.78
Recieved:
Date: Tue, 13 Apr 2010 11:01:37 +0300
From: vila.casablanca.costinesti@gmail.com

Nu știu dacă le-a fost spart sistemul sau dacă ei au vândut baza de email-uri și sincer nu-mi pasă foarte mult.

Pe locul doi vine adresa de email creată special pentru vânzarea unei mașini, pe care am folosit-o în cadrul tuturor site-urilor de anunțuri. De asemenea, a fost postată și în clar pe diverse pagini, deci nu pot să știu cu exactitate de unde au luat-o „băieții deștepți”. Cert e că stopclick.ro face spam pe adrese de email făcute prin metode dubioase.

Return-Path: <contact@stopclick.ro>
Received: from mail.expertadmin.ro (mail.expertadmin.ro [89.33.79.173])
        by mx.google.com with ESMTP id 25si6162054mul.46.2010.04.14.23.28.10;
        Wed, 14 Apr 2010 23:28:11 -0700 (PDT)
Received-SPF: neutral (google.com: 89.33.79.173 is neither permitted nor denied by best guess record for domain of contact@stopclick.ro) client-ip=89.33.79.173;
Received: from nobody (helo=[89.33.79.173])
	by mail.expertadmin.ro with local-esmtp (Exim 4.69)
	(envelope-from <contact@stopclick.ro>)
	id 1O2HIm-0003At-Dw
	for skoda@numedomeniu.tld; Thu, 15 Apr 2010 08:07:44 +0300
To: skoda@afaith.eu
From: stopclick.ro <contact@stopclick.ro>
Reply-To: contact@stopclick.ro
Subject: Lichidari stocuri

Rușine dom’le! Dacă stă careva cu ochii pe Google Alerts sau pe ZeList monitor (deși mă îndoiesc) ar fi frumos să verifice să vadă care-i problema, până nu se găsește unu’ cu mai mult timp liber decât mine și îi reclamă pentru spam, să se aleagă cu vreo amendă sănătoasă pentru astfel de practici.

sursa foto

Prima experienţă „mişto” pe care am avut-o cu el a fost acum cam 2 ani, vara. Stăteam şi eu ca tot omul, cu căştile-n urechi, cu burta la soare, în balansoar şi mă bucuram de viaţă. Că deh doar de-aia e vacanţă. Ştiindu-mă singur acasă şi fără vreo chestie anume de rezolvat, am adormit. Şi numai bun e somnul ăla de după amiază, neplanificat şi fără vreo grijă pe cap. Numa’ că iubitul meu poştaş se afla la datorie, urlând ca dobitocul pe alee „Poşta, poşta” de parcă-i tăia cineva gâtul. Am zis că dacă are ceva de lăsat, există cutie poştală, marcată frumos, se descurcă, doar de-aia e plătit.

Numai că nu, el s-a gândit să facă exces de zel şi să-mi livreze un spam de la Readers Digest în persoană, intrând în curte. Să fac cu inima când am văzut un ditai muntele de om, cu înfăţişare tip Păcală, cu bască tipică acoperindu-i mufarina, cum vine cu paşi repezi spre mine. Ce contează că intră la un om în curte, el avea o misiune de o deosebită importanţă pentru ţară. Dă-o dracu de proprietate privată! Altă dată, a luat-o la chestionat pe mama, că niciodată nu e acasă când vine el să-i aducă corespondenţa. Da’ a fost pus la punct rapid pentru neobrăzare. Nu mai spun de faptul că ori de câte ori vine, duhneşte a zaibăr de zici că e nea Mărin din Piaţă, care vinde vin vărsat, scos din butoiul de 5 litri cu gura şi pus în 2 sticle de 2L. Hai una jumate, ca să fim cinstiţi.

Ultima lui ispravă m-a lăsat fără replică. Trecem peste faptul că Statul/Guvernul/Bau-bau vrea să ne ia şi cei 42 de lei pe care-i primim lunar (sau mai bine zis pe care ar trebui să-i primim lunar, că niciodată nu vin la timp). Trecem şi peste faptul că acum un an de zile am bântuit vreo 2 zile cu acte pe la tot felul de instituţii dubioase de prin oraş ca să mă asigur că îmi voi primi drepturile băneşti în contul propriu şi personal de la bancă. Dar nu trecem peste faptul că azi am primit alocaţia la modul 4 bancnote de 10 lei şi 2 pixuri, că n-a avut mărunt. Aveţi mai jos poza. N-am încasat-o eu, că n-o primeam, nu semnam şi făceam şi tam-tam pe tema asta!

Bătaie de joc

Şi în încheiere, faza cu mirositul a alcool de la o poştă (ironică expresie, nu-i aşa?) vine în completarea faptului că omul se deplasează pe stradă cu Fiatina din dotare. Deci, nu numai că se prezintă beat la servici, e un dobitoc de primă clasă şi sare calul de fiecare dată, dar mai şi conduce sub influenţa licorilor bahice. Există vreo posibilitate prin care aş putea să scap de stresul numit „poştaşul” ? M-am gândit să-mi iau aparat de electroşocuri, dar mi-e că fac naiba vreo boacănă şi crapă ăsta, de-l am pe conştiinţă după. Iar cu bâta nu mă pretez, că nu-mi place să văd sânge.

PS: acum 2 săptămâni l-a muşcat un câine într-o curte. se gândise bineînţeles să facă livrarea la domiciliu… literalmente!

Suntem animale şi asta nu ne poate nimeni nega. Fie că suntem adepţi ai creaţionismului sau ai darwinismului, la bază suntem mamifere cu aceleaşi instincte animale pe care le are orice dobitoc, patruped sau biped sau mai ştiu eu cum. Ne luptăm pentru supravieţuire, facem tot ce ne stă în putinţă să perpetuăm special (uneori, mai mult decât e nevoie) şi nu în ultimul rând, avem defecte. Aici vruiam să ajung. Consider căă cel mai mare defect al omului e setea de sânge. Dorinţa de nestăvilit care apare cel puţin o dată în viaţă de a vedea sânge curgând. Şi nu, nu mă refer doar la abordarea conotativă a expresiei „sete de sânge”.

Cazul 1

Episodul Poliţistul pălmuit vs profesoara ţigancă. S-a scris, s-a discutat, am abordat şi eu subiectul, ce mai… un adevărat tam-tam! Toată lumea a ridicat piatra şi-a dat, fără să gândească foarte mult şi fără să cerceteze în amănunt situaţia. Rezultatul l-am văzut azi la televizor, la emisiunea Gabrielei Vrânceanu Firea, unde a fost invitată profesoara în cauză. Fiindcă rolul acestei însemnări nu este acela de a judeca şi de a împărţi dreptatea, aşa că o să mă refer stict la ce mă interesează pe mine. Dincolo de faptul că discuţia s-a dus în direcţia „invidia, valoarea mea, valoarea mea”, persoana respectivă a avut o abordare la care nu mă aşteptam. Citez: „e vreo problemă dacă am încercat să-mi depăşesc condiţia?”

Şi de fapt, cam asta e problema. Uitându-ne la cât “sânge” se cere în cazul ăsta (băgaţi un ochi la comentariile pe seama acestui subiect şi o să vedeţi exprimări care mai de care mai elevate despre cum respectiva trebuia dusă la pădure, omorâtă, etc.etc.), cred că majoritatea oamenilor văd o problemă în a-i oferi şansa respectivei de a-şi depăşi condiţia. Mai departe, e treaba altora, nu mă interesează, dar voi urmări cazul, că mă interesează.

(mai multe informaţii despre subiect aici – cu secvenţe din emisiune, pentru cei care n-au fost pe fază atunci)

Cazul 2

Tot din plictiseală şi dintr-un prost obicei dobândit de-alungul vremii de a mă uita la TV în timp ce mănânc, am aflat de o întâmplare barbară: un pui de mistreţ a fost căsăpit de nişte moldoveni turmentaţi speriaţi (link). Am putea spune că oricum mistreţul avea şanse să fie omorât de către un vânător, de la egal la egal. Dar să nu divagăm.

Percepţia generală despre moldoveni nu este una tocmai strălucită (fiind binecunoscute adresările precum „moldovean borât” sau alte variaţiuni), dar tind să mă depărtez puţin de ideea de a generaliza doar din cauza faptului că sunt unii mai breji care scot capul în lume mai des decât ar trebui. Dar mă întreb aşa, în prostia mea, din tot satul ăla, nu s-a gândit nimeni să mai aştepte puţin să vină vânătorii sau cei de la protecţia animalelor?, să-l tranchilizeze şi să-l ducă în pădure Trecem peste faptul că au fost copii şi au văzut asta, ăia sunt obişnuiţi de la Counter Strike şi alte shootere SF cu sânge şi alte chestii. Dar întreb aşa, ca idee: de ce erau oameni acolo care râdeau când animalul ăla era căsăpit fără milă?

Concluzia pe care eu personal o trag după toate aceste întâmplări ce au ajuns la urechile mele azi e una simplă şi totodată tragică: degeaba evoluăm din punct de vedere tehnologic. Din punct de vedere spiritual suntem la fel ca acum 4000 de ani. Ridicăm piatra şi dăm fără să ne gândim. Setea de sânge a rămas şi va rămâne în continuare în noi…

PS: nu încerc să fiu moralist cu aceste rânduri. îmi recunosc şi eu partea mea de vină când vine vorba de ceea ce am judecat aici. îmi place să cred însă că am adoptat o atitudine civilizată.

Foto by Roxana Radu

Ideea e că atunci când am ajuns de la şcoală, m-am tolănit la TV în ideea că poate adorm şi butonând telecomanda, am nimerit pe RealitateaTV, unde era difuzată o emisiune cu Robert Turcescu, aflat în direct şi la Realitatea FM. Într-un medalion pe ecran era un gabor cu o ditai pălăria care încerca să lege două-trei cuvinte despre cum e el discriminat. La final, moderatorul emisiunii l-a întrebat dacă se simte discriminat. A răspuns că da, că lui nu-i dă statul nimic şi că nu are lumea de muncă. Total pe lângă subiect, desigur.

Văzând clipul de mai sus, am avut un deja-vu şi mi-am amintit de emisiunea de la Realitatea (TV/FM). Cum poţi spune că într-o ţară ţiganii sunt discriminaţi când o femeie de etnie rromă îi fute o palmă unui şef de post de-i sar ochelarii ăstuia din ochi? Cum poţi spune că într-o ţară sunt discriminaţi nişte oameni care se ocupă în marea lor majoritate cu activităţi din zona gri a legii (asta aşa, ca să mă exprim elegant)? Cum poţi spune că într-o ţară aşa-zis civilizată, există oameni care se simt în nesiguranţă în compania unor aşa-zişi minoritari?

Uitaţi-vă în jur. În agenda telefonului, în lista de Ym sau mai ştiu eu unde aveţi oameni cu care discutaţi des. Câţi copiii au? Acum gândiţi-vă şi la o familie de ţigani pe care o cunoaşteţi. Ei câţi copii au? Cât timp va mai dura până când ţiganii n-or să mai fie minoritari? Cât timp va dura până când eu mă voi simţi minoritar (în Craiova)?

Pentru că sunt conştient că majoritatea întrebărilor ridicate aici nu vor găsi un răspuns în viitorul apropiat, încerc să schimb puţin registrul şi să fac un exerciţiu de imaginaţie. Imaginaţi-vă situaţia asta într-o ţară precum Italia. Sau Germania. Sau Marea Britanie. Sau SUA. Cum ar fi reacţionat poliţistul dacă ar fi fost atacat de o altă persoană? În mod normal, din cunoştinţele mele, ar fi trebuit încătuşat şi reţinut pentru ultraj. În niciun caz trimis mai departe la ore. Şi îmi susţin afirmaţiile cu nişte ştiri pe care le-am auzit acum ceva vreme la radio, dar pe care le-am găsit scrise şi în nişte tabloide: dovada 1, dovada 2.

Concluzia acestei însemnări, dacă o pot numi aşa, e că începe să-mi fie frică. Începe să-mi fie frică de neputinţa autorităţilor din România şi de tupeul pe care-l pot avea oamenii cu care împart această ţară. Personal, mi s-a furat o dată telefonul. Am încasat ceva pumni fiindcă n-am cooperat. Mamei mele i s-a furat telefonul din geantă de către un puşti de 12 ani extrădat din Italia, din motive lesne de înţeles.

Emigrăm?

Later edit:

Acum mi-am amintit încă o chestiune: degeaba există cadru legal în România împotriva unor astfel de manifestări dacă nu sunt oameni care să pună în aplicare acele legi. Degeaba o arestează poliţistul, dacă primeşti NUP şi nu începe un proces ori dacă primeşte vreo pedeapsă cu suspendare care n-o afectează cu nimic.

Banca Transilvania

Sunt client Banca Transilvania din toamna anului 2008, când mi-am făcut cont după o experienţă foarte nasoală cu BRD. Mereu am avut o părere bună despre banca asta. Tipa de la casiere are un zâmbet foarte frumos, un decolteu generos, de ţi-era mai mare dragu’ să-ţi faci de lucru pe la ghişeul ei. Comisioanele mici pentru operaţiuni şi zero taxe de administrare pentru cont şi card sună foarte bine, mai ales că la final de an nu te trezeşti cu scrisorică acasă de notificare că ai contul pe minus din cauza vreunei clauze contractuale nebăgate în seamă la semnare. În plus, nici n-aveam nevoie de acte suplimentare, fiind minor la data respectivă. Ce mai, am crezut că am dat peste banca de care aveam nevoie!

Toate bune şi frumoase până când au schimbat-o pe tipa de la ghişeu. Tragedie! Am şi întrebat-o pe colega ei de ce nu mai lucrează. Aparent, criza a făcut-o să-şi caute un loc de muncă prin ţări străine. Păcat de ea, că era fată bună, cum s-ar zice. Aşa m-am hotărât să-mi activez şi eu opţiunea de internet banking, numai că aşa au început şi probleme. Prima dată am semnat contractul şi am fost rugat să aştept 2 săptămâni să primesc telefon de la ei, să vin să-mi ridic plicul cu PIN-ul. Dubios, ar fi putut să mi-l trimită acasă. 3 săptămâni mai târziu, m-am prezentat la oficiu respectiv, curios de ce nu a luat nimeni legătura cu mine. „Păi ştiţi, sunteţi minor, nu puteţi să vă activaţi internet bankingul”. Say whhaaaat? Şi de ce-mi spune asta acum? În contract nu scrie nimic, am pierdut aproape 15 minute să-l citesc rând cu rând.

3-4 luni mai târziu, am devenit major, am scăpat de probleme Sau cel puţin aşa credeam. Totul până când am ajuns acasă şi am deschis Mozilla Firefox pe laptop, încercând de zor să mă loghez în aplicaţia BT24. La anu’ şi la mulţi ani, că fără IE 5.5 minim aplicaţia nu se urneşte sub nicio formă. Am încercat să mă dau drept Internet Explorer, nimic. Nu vrea şi pace. A trebuit să mă folosesc de janghina de desktop cu IE6 pentru a-mi verifica finanţele sau s-o suport pe noua tipă de la ghişeu.

Am trimis un email de sănătate la Banca Transilvania şi am primit următorul răspuns:

Pentru utilizarea aplicatiei BT 24 este necesara folosirea sistemului de operare Windows NT / 2000 / XP si a browser-ului Internet Explorer, versiunea 5.5 (minim). Astfel, mesajul precizat de dvs. ‘Contact your administrator for further assistance.’ se receptioneaza in cazul in care pentru accesul in aplicatia BT 24 se utilizeaza Browsere de tipul Mozilla /Firefox/Opera/konqueror sau sisteme de operare de tipul Linux.

No, bine mă! Şi eu ce fac acuma? Mă chinui de-mi sar ochii? Da’ dacă n-am nici Windows şi nici Linux şi mă dau pe net de pe un Mac? Atunci ce fac? Schimb banca?

Bag seamă că problema nu e una recentă, dacă se aminteşte acolo de compatibilitate cu IE 5.5 (apărut prin 98, dacă nu mă înşeală memoria). Păi să fiu eu sănătos, că de-atunci multă apă a mai curs pe Jiu fraţilor, iar tehnologia a mai evoluat. Halal securitate într-o aplicaţie gândită pentru versiuni aşa vechi de software. Ştiu că certificatul ăla de autentificare ajută şi el la ceva, da’ totuşi, nu se poate un upgrade?

Nu am înţeles niciodată de ce băncile bagă bani în campanii de promovare pe internet (şi nu numai) înainte de a rezolva problemele interne pe care le au. De ce nu pun la punct un sistem cu un work-flow bine organizat, cu o interfaţă grafică simpatică şi care să funcţioneze (apropos de asta, IE8 nu prea se pupă cu BT24) în orice browser, în orice sistem de operare?

De ce să dezvolţi o aplicaţie AIR, un format pe care personal îl consider exotic, atunci când există o groază de alte variante mult mai bune? De ce aş folosi Agenda BT pe post de agendă dacă nu pot să-mi sincronizez datele de-acolo cu telefonul mobil? De ce să oferi un sistem foarte incomod de internet banking şi în acelaşi timp să bagi bani în promovarea lui şi a imaginii băncii pe internet?

Sunt curios, mai există clienţi Banca Transilvania pe aceiaşi lungime de undă cu mine?

E trist să nu ştii în ziua de azi cu ce se mănâncă un document Word sau un Powerpoint. E vorba de noţiuni de cultură generală. Dincolo de limbajul de lemn şi de complicarea cu varianta tradusă după ureche în limba română a interfeţei de Office, există lacunele fiecărui elev. Recunosc, la partea de Acces nu mă pot numi vreun cunoscător. M-am jucat de foarte puţine ori cu aplicaţia şi atunci doar din curiozitatea de a vedea ce face şi la ce ajută. Rareori mi-a fost de un real folos, deci nu o pot trece în categoria “daily used apps”. Dar totuşi, cât de greu e să deschizi un fişier şi să efectuezi nişte operaţii simple, intuitive? Aparent, pentru unii noţiunea de “structură de directoare” e la fel de complicată precum demonstrarea formulei E=MC².

Şi ce e cel mai trist e că se pune acelaşi calificativ pentru majoritate. Şi ştim cu toţii că majoritatea decide într-un sistem democratic. Mi-e frică să mă gândesc la faptul că oamenii care nu sunt în stare să facă ceva util în viaţă vor decide peste câţiva ani încotro ne îndreptăm noi toţi, ca naţiune. Mi-e frică să mă gândesc la faptul că un scenariu precum Idiocracy poate deveni realitate în mai puţin de 1000 de ani.

Nu cred că mai e nevoie să detaliez subiectul site-urilor picate datorită faptului că nu s-a aşteptat nimeni la un aflux aşa mare de vizitatori. E aşa de greu să pui la punct un sistem de caching sau de load-balancing astfel încât să nu serveşti 404 la o pagină de interes naţional…

E trist.

Am mai citit şi alte păreri despre acest subiect la Alleks, Flori ş Axel, dar majoritatea au acelaşi ton.

PS: subiectele pe care le-am avut eu ieri sunt ataşate la acest post. de remarcat ce scrie în subsolul paginii.