În primul rând, trebuie să(-mi) felicit dascălii supraveghetori pentru corectitudinea de care au dat dovadă. Îmi place să cred că fiecare dintre noi a fost evaluat după performaneţele dovedite în ziua examenului şi nu în particular sau la orele de curs. Spun asta pentru că au fost oameni care dacă ar fi fost judecaţi după aparenţe, probabil n-ar fi meritat nici calificativul mediu, dar care la proba respectivă s-au descurcat mai mult decât decent. Avansat aş putea spune.

În altă ordine de idei, spuneam în prima propoziţie că sunt un norocos. Am avut o mână foarte bună atunci când am ales subiectul. Am fost nevoit să rezolv cerinţele unui fragment de text dintr-o carte despre traseele montane din Bucegi, iar la punctul 2, am avut de discutat pe seama experienţelor mele personale de la munte. Eu. Adică, eu, cel care toată iarna a stat cu gândul numai la munte, care a făcut tot posibilul să ajungă cât mai des pe pârtie în sezonul ăsta şi care s-a documentat o groază despre tot ce înseamnă viaţa pe munte, dat fiind faptul că a redescoperit pasiunea pentru expediţiile la înălţime.

Nu vreau să mă laud, dar când 3 profesori de materii diferite te felicită pentru ceea ce-ai realizat în cadrul acestui examen, începi să crezi că te pricepi

Personal, cred că a fost o experienţă plăcută în mare măsură şi nu contest faptul că astfel de examene ar trebui să fie mult mai importante decât vechile examene, la care eşti nevoit să toceşti aiurea informaţii care nu-ţi folosesc la nimic în viaţă. Oare e o afirmaţie de plasată dacă spun că ar fi frumos ca astfel de examene să aibă loc semestrial sau anual?

Tot pe tema asta, mai puteţi citi informaţii la Ovidiu, la Christian sau la Ariel.

La mulţi ani şi celor care-şi mai sărbătoresc azi ziua de naştere: Dan, Artistu.

Pictură suprarealistă - Salvador Dali

Nu ştiu dacă există vreo resursă mai limitată decât timpul. Deşi mereu am impresia că am timp, niciodată nu mă încadrez în limitele (auto)impuse. Fie că folosesc doar 5 minute din ceea ce aloc special pentru o anumită activitate, fie că folosesc de două ori mai mult timp, niciodată nu am fost bun la planificat timpul propriu. Sau cel puţin aşa trăiesc eu cu impresia, fiindcă din afară, am înţeles de la câteva persoane cu care am avut plăcerea de a lucra, cum că aş fi destul de productiv atunci când îmi găsesc echilibrul interior şi factorii deranjanţi sunt eliminaţi de bună voie.

Nu de puţine ori am primit răspunsul „n-am timp” pentru fel de fel de iniţiative propuse persoanelor cu care intru în contact. Fie că e vorba de un proiect cu bătaie lungă, fie că e vorba de o simplă ieşire la cafea/suc/bere/{insert a drinks name here} răspunsul începe să devină din ce în ce mai auzit. Să nu-i pun la socoteală pe cei care se autoproclamă oameni ocupaţi doar pentru a părea mai interesanţi sau pentru a evita pe cineva.

De ceva vreme, încerc să privesc viaţa ca pe o afacere. Adică în termeni de afaceri: ce câştig dacă fac aia, ce pierd dacă fac altceva, câte resurse investesc în acţiunea aia, câte pierderi am datorită acţiunilor respective, etc. Îmi place să cred că am scris ceva frumos pe tema asta pe empower.ro aici, în acelaşi registru. Poate că pare dur să încerci să-ţi priveşti viaţa ca pe un calcul SWOT, dar consider că ideea asta aduce puţină ordine în haosul cotidian.

Am o carte necitită de când am venit de la Cluj, pe care în ritmul actual, reuşesc s-o dau gata în 4-5 ani cu siguranţă! Am ajuns la concluzia că trebuie să rezerv măcar 30 de minute zilnic pentru citit dacă vreau să nu mă apuce 25 de ani lecturând acelaşi volum. Mergând pe ideea asta, în contextul în care săptămâna trecută m-am “luptat” cu Excel-ul în cadrul probelor de competenţe digitale, am zis că nu-i rea ideea de a pune într-o foaie de lucru nişte date, pentru a putea trage la final de săptămână nişte concluzii bazate pe statistici palpabile..

Aşa a luat naştere “planul săptămânal“. E un Excel banal, în care am încercat să-mi pun activităţile de zi cu zi într-o ordine cuantificabilă. Să văd dacă trec testul excelului. Ştiţi voi, că orice afacere se poate numi afacere dacă trece testul excelului. În cazul de faţă, succesul înseamnă un management al timpului meu mai eficient, deci o satisfacţie personală mai mare. Eşecul înseamnă confirmarea faptului că pierd timpul aiurea, fapt pe care în conştientizez în mintea mea, dar îmi place să cred că nu e aşa tot timpul.

Nu e prima dată când încerc să pun pe hârtie ceva de genul ăsta. Am încercat cu o agendă de care-mi era drag, până am ajuns să n-o mai suport. Am încercat cu notiţele pe telefon, până când mi-am dezvoltat involuntar capacitatea de a le ignora cu desăvârşire. Scrie acolo de 2 săptămâni să sun pe cineva! Nici în ziua de azi n-am făcut-o….

Îmi place să cred că ajung pe blogul meu oameni pentru care reprezint ceva mai mult de un avatar de pe internet. Oameni cărora le pasă de persoana mea şi care la rugămintea de a-mi acorda o mână de ajutor în cadrul acestui experiment, binevoiesc să coopereze.

Ce am nevoie de la voi?

În primul rând, să încercaţi să ţineţi un plan de genul ăsta în acelaşi timp cu mine. Sunt tare curios cum stă treaba la alţii Încercaţi un exerciţiu de sinceritate, fiindcă nu aveţi nimic de pierdut, iar cosmetizarea cifrelor nu face decât să-i inducă în eroare pe cei interesaţi de acest lucru. Aveţi la dispoziţie adresa de email pentru a lua legătura cu mine pentru orice discuţie cu privire la acest subiect. Mi-ar plăcea să fie persoane de-o seamă cu mine, fiindcă aşa aş putea trage o paralelă mult mai uşor, fără a lua în calcul diferenţele de orare zilnice. Desigur, nu spun că nu m-ar ajuta să văd cum îşi planifică ziua un om cu ceva mai mulţi ani decât mine.

În al doilea rând, mi-ar plăcea să ştiu că vă interesează subiectul, deci o conversaţie pe tema acestui articol din când în când mi-ar face mare plăcere şi mi-ar fi de un real folos. Spun asta pentru că în concepţia mea, repetiţia e mama învăţăturii, iar un subiect se menţine “de interes” atunci când e discutat des.

În al treilea rând, aş dori feedback cu privire la ceea ce am realizat până acum. Orice completare şi sugestie e binevenită

3,2,1 START!

Voi actualiza timp de o săptămână datele în cadrul foii de lucru şi voi încerca să trag concluziile duminica viitoare

Download

Excel, OpenDocument, Google Spreadsheets (view-only)

• linişte şi sănătate în familie
• să scap cu bine de liceu & bac şi alte prostii de genul
• să găsesc cel mai bun drum pentru viitor, să trec la nivelul următor
• 10.000 de kilometri de parcurs la volan
• să conduc 50 de maşini diferite
• (cel puţin) o experienţă off-road veritabilă, atât ca pasager cât şi ca şofer
• să schiez şi să mă dau cu snowboard-ul
• 10-15 kg în plus
• să (re)văd şi alte locuri din România frumoase
• să cunosc şi mai mulţi oameni faini
• mi-ar plăcea un DSLR (Kit Olympus sau Kit Canon ) şi-un desktop cu 2 monitoare, dar nu cred că o să am parte de ele în 2010
• să-mi (re)pornesc cel puţin un proiect personal pe care să-l duc acolo unde mi-am propus
• să-mi organizez viaţa după un program, măcar 50% din timp să fie planificat şi nu la voia întâmplării.
• să beau o bere cu Mihai Barbu (mongolia.ro)
• să învăţ lucruri noi
• să râd şi să zâmbesc mai des
• să termin de citit toate cele 4 cărţi începute anul ăsta
• să zbor (avion, parapantă, whatever)
• să fac un drum ceva mai lung cu bicicleta şi cu rucsacul în spate (Slatina e un oraş interesant şi apropiat)
• să-mi schimb telefonul mobil
• să fiu mai ordonat
• să mănânc la un restaurant exotic ceva special
• să am biroul meu
• să merg la mai multe concerte şi să-mi cumpăr mai multe albume de muzică
• să văd un film 3D
• să-mi iau o floare/plantă de care să am grijă
• să gătesc pentru prieteni într-o seară
• să merg cu motocicleta
• să merg cu ski-jet-ul

Cred că sunt suficiente idei pentru 2010. În mare, mi-am conturat în cap planurile pentru anul care urmează. O voi face mai bine după petrecerea de astă seară, pe hârtie, cu pixul în mână, ca să am ce să bifez. E un sentiment al naibii de frumos să începi o listă şi pe măsură ce timpul trece, să tot bifezi elemente de-acolo. Îţi ridică moralul şi te ambiţionează.

Hai, seara bună, petreceţi frumos, aveţi grijă de voi! La mulţi ani!

PS: recomandare muzicală pt 2010.

Spike – Cine vine
Asculta mai multe audio Muzica

sursa foto

Îmi place să văd că am realizat o bună parte din ceea ce mi-am propus. Poate una dintre cele mai importante realizări pe 2009 a fost faptul că am învăţat să spun „nu” şi „stop” atunci când văd că dincolo de mâine viitorul nu e deloc promiţător. E greu să renunţi la ceva din viaţa ta, fie că vorbim despre un proiect, un prieten, o femeie sau un job. Dar de ce să te complaci în mediocritate sau în ceva inconfortabil când simţi că e loc de mai bine?

Aşa cum îmi propusesem, am dormit mult anul ăsta. La fel ca anul trecut: de la 6 la 12. Dimineaţa. Îmi e din ce în ce mai greu să îmi reglez ritmul de funcţionare în aşa hal încât să pot să dorm normal, ca tot omu’ noaptea. Totuşi, îmi place să cred că mi-am făcut norma de ore de somn.

Pot spune că anul ăsta am învăţat că familia acel bun de preţ pe care vrei să-l ştii tot timpul în siguranţă. Păcat că a fost nevoie de multe întâmplări nefericite pentru a realiza acest lucru. Păcat că a fost nevoie să trec de multe ori prin situaţii în care nu credeam că o să mai răsară soarele şi pe strada mea, pentru a realiza că într-o familie, fiecare poate găsi sprijin necondiţionat în celălalt. Sună criptic, sună ciudat, dar nu vreau să intru în detalii şi să-mi aduc aminte de acele momente şi acele nopţi.

La capitolul turism, în 2009 am (re)bifat pe listă o groază de locuri interesante:

• Rânca, pentru prima dată. Prima dată pe schiuri a fost genial. Drept pentru care în toamnă mi-am şi cumpărat nişte ghiduşenii d-ăstea năzdrăvane, doar că momentan zac prin casă.
• Braşov, Tg. Mureş, Reghin şi zona de pe-acolo. A doua oară când i-am înjurat pe ungurii din România. Exceptând asta, foarte fain! Cunoscut IRL super oameni (Adriana, Rosto, ăia mici, buni), reîntâlnit ardeleancă frumoasă, mâncat scoruşe
• Craiova – Bucureşti – Oradea – Cluj – Bucureşti – Craiova sau pe scurt, Blogtrip #1. Cunoscut oameni tare faini! Dacă m-aş apuca să dau linkuri acuma şi să fac nominalizări, mi-ar lua vreo 20 de minute de voie, şi “bugetul” alocat acestui articol e undeva la 15 minute )
• Constanţa – 2 Mai – Vamă – Summerjam
• Moldova – Galaţi, Lupu’, CrissA..
• Bucureşti – FTW Party – e frumos să vezi că un telefon îţi poate schimba starea de spirit şi-ţi poate asigura vreo 2 zile de distracţie )
• Rânca din nou, la VTM. e frumos să vezi că 2-3 tweet-uri şi un telefon îţi pot aranja o zi foarte tare cu nişte oameni pe care nu i-ai mai văzut niciodată cu care să legi o prietenie interesantă
• Bucureşti din nou, Webstock. ce m-am mai petrecut şi p-acolo….
• Piteşti – BMW… my love!!!
• Rânca din nou.. iarna – mare bou am fost că nu m-am dat atunci cu schiurile…
• jud. Sibiu – la Ovidiu acasă o săptămână şi ceva.. super experienţă!
• Cluj – ohoho.. WWW Party all-the-way!

Şi ce dacă n-am văzut Germania aşa cum mi-am propus… Germania are deja o rezonanţă cam ciudată în urechea mea. Sună mai bine Mongolia Totuşi, am văzut o bună bucată din România şi m-am convins pentru a nu ştiu câta oară că avem o ţară foarte frumoasă, care merită văzută de la un capăt la celălalt. Am realizat şi o parte din planu’ ăla cu trenu’ şi cu ea. Mă rog, vorba vine, că n-a fost ceea ce mă aşteptam io când mi-am propus treaba asta, da’ acuma ştiţi şi voi, nu întotdeauna iese din prima

La capitolul “Cora” pot spune cu mâna pe inimă că am cel mai cel câine din câţi au existat. Ever! Că e al meu şi de-aia. Cum să nu te topeşti după un câine ca ăsta? I’m telling you people, cats are overrated!

Am făcut şi burtă, am pus şi câteva kg (trăiască maestru Adi Hădean pentru chestiunea asta, că de când l-am cunoscut, numa’ O’bama şi O’felie visez )) ) ce mai dom’le, am avut un an plin! Şi cu bune şi cu mai puţin bune, 2009 fuse şi se duse. Gata, planuri pe 2010, după cum îi obiceiul pe aici. Seară faină oameni buni!

PS: ca o concluzie la tot ce-am scris, îmi place ideea că am cunoscut o groază de lume nouă anul ăsta. oameni care mai de care, oameni frumoşi, oameni urâţi, oameni buni, oameni răi şi oameni care sunt dispuşi să te ajute necondiţionat, fără a avea vreo obligaţie faţă de tine. Oameni de tot felul! şi totuşi, nu am realizat necesarul de “oameni de cunoscut” de care am nevoie. încă există momente când realizez că indiferent câte numere de telefon ai în agendă sau faţă de câte persoane eşti la doar un tweet/mesaj/mail/whatever distanţă, habar n-ai la cine să apelezi pentru… ceva.

PPS: deşi nu mi-am propus asta explicit, am devenit şofer anul ăsta )

Circulam şi io regulamentar, ca orice pieton pe trecere, în drum spre şcoală. Deşi m-am trezit cu greu şi mă gândeam ce mişto ar fi dacă aş trage azi un chiul să dorm şi mai mult, că nu strică un somn în plus, circulam aşa.. lejereanu spre şcoală. Pac ochi în stânga să văz dacă vine vreo herghelie de cai pe patru roţi, trec o bandă, pac ochi în dreapta, să văd iarăşi dacă vine vreo dihanie motorizată când era să rămână blogosfera fără un reprezentant de prin părţile Craiovei.

Lăsând gluma la o parte, azi era să rămân fără un picior sau mai grav, să fiu redus la tăcere. O fracţiune de secundă şi un pas au făcut diferenţa. După cum spuneam, traversam şi eu regulamentar strada, ca orice om, pe la trecere, asigurându-mă din tote părţile, cum suntem învăţaţi de mici, când prin dreapta unei maşini oprite să-mi dea mie prioritate îşi face loc un Opel Vectra maro cu numere de Bulgaria, grăbit probabil fiind. Am apucat să-l văd cu coada ochiului şi m-am oprit, însă roata lui a trecut peste piciorul meu, moment în care am simţit că-mi cade cerul în cap. Durere mai cruntă ca asta n-am simţit vreodată în viaţa mea. Evident că mi-am etalat vreo 15-20 de minute tot repertoriul de înjurături şi alte vorbe de duh, însă fără vreo valoare. Răul a fost făcut.

În primă fază am crezut că nu-i ceva foarte grav, dar pe măsura trecerii timpului piciorul a început să se umfle şi durerea să persiste. Nasol moment. Fuguţa la spital, urgenţă, radiografii, chestii d-ăstea. Se pare că oasele sunt întregi, la locul lor, dar tasate. Recomandare de la dom’ doftor: repaus la pat, comprese cu gheaţă, Fastum gel şi nu ştiu ce calmant în caz de nevoie. Citez: „ai noroc, putea să fie mai rău”. Yeah, tell me about it!

Acum, stau şi mă gândesc la ce-a păţit săraca Cora, când a spulberat-o ăla în iarnă de am crezut că-mi moare în braţe: să vezi cum te loveşte o maşină care îşi vede nestingherită de drum, iar tu să rămâi jos, cu dureri şi neputincios. E un sentiment foarte nasol să realizezi că nu poţi să faci nimic în privinţa unei probleme de genul ăsta, că dobitocu’ din spatele volanului poate să lovească pe cineva din plin 100 de metri mai încolo şi să o calce la fel de bine, că doar are numere de Bulgaria, îl doare în başcheţi.

Oricum, o să-mi fie învăţătură de minte, şi ca şofer şi ca pieton: ochii beliţi în toate direcţiile, cu e mare grădina asta zoologică în care ne ducem zilele.

Hai că n-aţi scăpat încă de mine, tre’ să mă mai suportaţi puţin !

sursa foto

Aşadar, încă puţin (vreo lună şi ceva, 2 chiar) până când fac 2 ani de blogging. Şi acum ar trebui să mă laud, să spun, să fac să dreg, aşa… anul trecut eram foarte încântat de primul an petrecut în blogosferă. Ei bine, anul ăsta nu dau de băut, ci trag linie. Pun pe o foaie plusuri şi minusuri şi trag linie. M-a inspirat articolul ăsta, ăsta şi gândul că trebuie să plătesc iarăşi o factură de care nu aveam nevoie în momentul de faţă.

Referitor la articolul de pe capslock, stau şi mă gândesc: dacă las afaith.eu, adică blogul meu personal, în paragină, oare cine o să-i simtă lipsa? Prietenii? Păi atunci să dea un telefon, un email, un mesaj pe facebook sau pe orice alt neam de reţea socială unde ne îmbârligăm profilele în cele mai dubioase moduri cu putinţă şi eventual să ieşim la o bere . Cei care vor să citească despre un anume subiect? N-am fost niciodat consecvent în a scrie pe blog despre anumite pasiuni ale mele. Mereu între două posturi despre un anume subiect au intrat multe de altă natură. Aşa că nu prea merită. Cei cu care interacţionez online? Să mă scoată la o bere, e mai fun aşa

Referitor la subiectele de nişă de pe blogul meu:

1. fotografia? am contul de picasa unde pot pune în voie cel puţin 1 GB de fotografii, cu geo-targetare şi explicaţii berechet.
2. călătoriile? există multe bloguri care acoperă nişa asta unde cu puţin noroc şi câteva email-uri, cred că aş obţine loc de guestpost.şi n-ar fi greu de urmărit, pt că pot oricând oferi link celor continuă să urmărească afaith.eu
3. maşinile? ei bine, aici vocea mea e prea mică pentru a merita să se facă auzită. şi totuşi, cred că reţeta de mai sus e valabilă şi aici
4. filmele? ultimul articol publicat de mine aici, despre filme a fost 17 iunie. penultimul pe 16 mai. ultimul în 2009, penultimul în 2008
5. muzica? varianta blogurilor de nişă
6. Linux? cred că amicul Cypress nu se supără dacă scriu iarăşi pt mylro.org pro-bono
7. noutăţile? există twitter
8. evenimente? sunt sigur că dacă voi ajunge la un eveniment despre care trebuie să scriu, va exista un mod în care să-mi fac publică părerea.

Am un tag foarte important pe blog.Viaţa de zi cu zi. Who cares about it? Aş putea spune că există un locşor online unde public sub un alt nume, doar pentru că e mişto să ţii un jurnal, pe care să-l citeşti la final de an şi să faci un bilanţ no strings attached, no names, no pageviews, no adsense, no ctr, nothing. Aici ştiu sigur că intră persoane cu care m-aş certa urât de tot dacă aş publica nişte draft-uri. De la rude până la necunoscuţi.

Ovidiu mă întreba de ce nu mai sunt motivat să scriu pe blog. Pentru că orice barem mi-aş autoimpune îmi dau seama că nu prea merită efortul. De ce să vreau să depăşesc 500 de unici pe zi? Ca să moderez în draci comentarii cu vorbe dulci sau ca să merg pe burtă făcându-mă că nu văd un scandal ivit din pricina mea? Pentru cei 50$ făcuţi din AdSense de-alungul a aproape 2 ani de zile? Nu mai e motivant pentru mine acest blog, sincer…

Nu vreau să par lame, să vin cu un articol prin care să cerşesc mila celor care îl citesc. Vai, vai, uite-l şi p-ăsta cum scrie, ca să-l pupe lumea şi să se roage de el să nu îşi lase blogul. Departe de mine gândul ăsta. Public asta pentru că îmi dau seama că e nevoie de ceva nou, ceva care să nu-mi mai ocupe timp şi care să fie mai uşor de întreţinut. De luni am pe to-do-list nişte task-uri legate de blogul ăsta. Vreo 6 din 10. Prea multe, dat fiind faptul că blogul nu produce nimic palpabil. Şi nu mă refer la bani acum. For the record, e doar un task legat de şcoală, chestia care ar cam trebui să fie pe primul loc pe lista de priorităţi.

Deci, mă las de blogging?

Nu. Departe de mine gândul ăsta. Nu ai cum să te laşi de ceea ce-ţi place. Să spunem doar că evoluez din punct de vedere blogosferic. Să spunem că prefer să îmi dedic timpul liber investit în blogul personal care nu produce nimic, în bloguri nişate, unde să scriu sub formă de guest post. De-alungul celor 2 ani de activitate (intensă) în blogosferă, aş putea spune că mi-am făcut destul de multe relaţii cât să-mi permit să trimit un email în care să cer loc de guestpost. Nu spun că o să-l primesc neapărat, dar… încercarea moarte n-are

E o idee. Nu ştiu dacă o voi pune în practică. Nu cred că e cea mai bună, nu am pretenţia să mi se de-a dreptate şi nici să-mi fie combătute ideile. E doar o viziune a mea asupra evoluţiei mele ca blogger De-asta am întrebat chestia asta şi am cerut puţin feedback Acum nu-mi rămâne decât să iau o decizie în acest sens.

Aş putea spune că am nevoie de puţin ajutor în a lua o decizie

sursa foto

Peste noapte, m-am tot gândit serios la lucrul ăsta şi luând agenda telefonului la puricat, am observat că sunt multe persoane care n-au mai dat un semn de viaţă de multă vreme. Ştiu că o să spuneţi acum că dacă îmi doresc aşa tare să vorbesc cu ei, ar trebui să fac eu primul pas, să dau eu primul telefon, dar e curios cum unii pur şi simplu uită să întoarcă favoarea. Şi nu mă raportez la o zi, două, ci la luni de zile în care persoanele respective trăiesc fără a spune nimic.

„Aşa, şi? Dacă pot trăi fără tine, înseamnă că şi tu poţi trăi fără ei!”

Pefect adevărat, numai că ne întâlnim întâmplător pe stradă şi e plăcut să vezi pe cineva cu care ultima oară când te-ai văzut te-ai înţeles foarte bine. Ai o reacţie, de cele mai multe ori, de bucurie, reîntâlnind o persoană cunoscută cu care îţi făcea plăcere să stai de vorbă. Şi vă opriţi, vă salutaţi şi mai departe… ce? Nu ştii cu ce să-ncepi o conversaţie! Că a trecut multă vreme de când nu v-aţi mai auzit…

Acelaşi lucru e valabil şi în mult-prea-mediatizatele reţele sociale. Ok, suntem prieteni, ne uităm unul la pozele celuilalt, eventual ne comentăm blogurile şi aşa mai departe, dar nu îndrăznim să dăm un telefon să vedem ce mai face celălalt. Uite, un exemplu de “Aşa DA!” este amicul Eugen. Nu de puţine ori a nimerit cu un telefon într-un moment potrivit! Că e băiat de treabă şi îşi mai aduce aminte şi de unul, de altul, chiar dacă are job şi o viaţă socială destul de activă.

În schimb, există persoane care fiind la o aruncătură de băţ de subsemnatul, se mulţumesc la a-i întreba pe alţii de umila mea existenţă. Şi în categoria lor, intră şi rude, şi prieteni, şi vecini, şi amici, şi colegi şi foşti colegi şi tot aşa. La voi e criză stimabililor? Vă costă aşa tare un minut sau o bere?

Aşadar,

Nu lăsa pe mâine, telefonul pe care poţi să-l dai azi! S-ar putea să-ţi ofere oportunitatea pe care o căutai, unde nici nu te aşteptai! Şi totul e la doar un telefon distanţă!

Tu, când m-ai sunat ultima dată?

Episodul I : şcoala de şoferi

A fost o adevărată plăcere să fac şcoala de şoferi. Dacă în primă fază, aveam de gând să mă duc la Lucian Auto, mai ales datorită ofertei promoţionale, m-am lăsat convins să fac până la urmă la Floriţa, cu un instructor afiliat la acea şcoală. Am mers pe un Renault Megane 2 pe motorină de care m-am îndrăgostit de-alungul celor 16 şedinţe a câte două ore. Pur şi simplu mi-a plăcut maşina respectivă c: motor puternic, care răspundea la orice pişcătură a pedalei de acceleraţie fără echivoc! Ambreiaj tare, cu care m-am obişnuit încă din prima oră, neavând probleme la plecare decât în cazuri speciale (claxonat intens din partea “amicilor” din trafic, plecarea dintr-o rampă foarte abruptă, etc.) şi frâne foarte eficace, cum s-au dovedit pe parcursul celor aproape 2 luni de practică

Am învăţat că în Craioviţa Nouă trebuie să circuli cu ochii beliţi ca-n Brăila (vă povestesc mai târziu) şi că babele de obicei merg pe principiul „mai bine să spele el capota de sânge decât să mă asigur eu când traversez”. Lucru valabil şi pentru skateri uneori. Am învăţat că nu e bine să superi un tirist, pentru că s-ar putea să te scoată de pe drum şi/sau să se dea jos la tine, iar discuţiile nu sunt dintre cele mai elevate şi în niciun caz de la acelaşi nivel! Am învăţat să mă feresc de marea majoritate a şoferilor de Olt, în special cei care depăşesc pe dreapta, trecând razant pe lângă autobuzele oprite în staţie şi la câţiva cm de oglinda ta. Mai bine opreşti în spatele autobuzului, îl laşi pe Olt-ean să treacă şi îţi vezi de ale tale!

Episodul II : examenul

Deşi prima dată am reuşit să fac numai 21 de puncte la sală, a doua încercare a fost cu noroc: 26 au fost ale mele! La oraş, m-am dus doar eu şi cu cunoştinţele dobândite de-alungul orelor de practică, fără mult-mediatizata şpagă. Şi, deşi am avut un examinator cu o prezenţă foarte impunătoare şi o reputaţie similară (din 3 candidaţi câţi mai avuse înainte de mine, numai unul promovase), am trecut cu brio. Ce-i drept, n-am mers perfect, dar am ştiut să fac alegerile corecte: am perferat să frânez brusc şi să acord prioritate unei gazele, chiar dacă aproape l-am dat cu capul de parbriz pe nenea în cauză, iar 10 m mai târziu, am tras brusc de volan dreapta, deşi el îmi recomandase să opresc pe stânga, fiind declarat admis, în ideea de a-l evita pe un deştept care conducea un Bacriz şi ieşea din staţie cu ochii la taxatoare, probabil. Dar deh, mai contează aceste mici detalii când poliţistul te declară admis şi te felicită pentru prestanţă?

Episodul III: jungla

La scurt timp după ce mi-am luat examenul, am plecat la mare. Cu trenul, desigur La vreo săptămână după, a ajuns şi tata călare pe herghelia de sub capotă. Vă imaginaţi probabil că nu a scăpat de gura mea până nu m-a lăsat să mă urc la volan. Diferenţa însă între Skoda Octavia 1.6 pe benzină şi Renault Megane 2 pe motorină (cred că de 1.9) e de la cer la pământ. Şi să vezi chinuiala naibii să plec cu ea de pe loc, să pornesc farurile, s-o parchez, să … să … să! Atunci am realizat că nu-i aşa uşor să conduci precum mi se crease mie impresia.

Constanţa nu-i un oraş simplu, iar traficul nu se compară cu cel din Craiova decât dacă vorbim de orele de vârf de pe meleagurile olteneşti. În plus, am impresia că există mai mulţi şoferi bucureşteni care şi-au cumpărat claxon şi vor să se laude cu el, acolo, decât aici. Nu de alta, dar în Craiova nu prea am avut norocul să întâlnesc oameni care să îşi proptească mâna în claxon timp de 1 minut şi jumătate (contorizat…).În plus, şoseaua Mangaliei e crimă şi pedeapsă în plin sezon pe la ora 10. Indiferent încotro te îndrepţi. Totuşi, cele 5 zile în care am condus prin Constanţa m-au temperat şi m-au făcut să realizez că tata nu aberează când spune că la volan s-ar putea să nu mai ai şansa să greşeşti şi a doua oară.

Episodul IV: Drumul cel lung

La munte, din cauza unor probleme medicale întâmpinate de către şoferul principal, secundul, adică subsemnatul, a fost nevoit să se ocupe de manevrarea covrigului pe distanţa Slănic Moldova – Tg. Ocna într-o zi în care aveam în plan vizitarea salinei din acel oraş. A fost testul final, înainte de ceo 430 de km pe care aveam să-i parcurg până la Craiova. Şi cum m-am descurcat bine, trei zile mai târziu am pornit în drumul cel lung. Nu mai ţin minte exact unde, însă într-un oraş am avut primul contact cu un brăilean aflat la volanul unei Dacii de pe vremea lui Burebista, care a trecut de pe banda a 3a, pe banda 1, pe lângă mine (care eram pe banda 2), după care a revenit iar, în mijlocul unei intersecţii, pe banda 3, într-o mişcare demnă de testele elan făcute pe circuite. Şi tocmai când plecam eu de la stop…

În rest, condus de drag.. am făcut pasul Oituz fără prea mari probleme şi până aproape de Rucăr Bran totul a fost o splendoare. Acolo a fost o porţiune de vreo 30-40 de km unde am cedat covrigul din mână, însă din Câmpulung am revenit pe locul şoferului. Am reîntâlnit nişte tirişti foarte grăbiţi, dar totodată mândri de claxoanele puternice din dotare. Apăi fraţilor, pe unde să te bagi în depăşire când în faţă ai coloană şi curbă fără vizibilitate, 3/4 din maşinile care vin din faţă semnalizează cu farurile? Pe sus? După o burtă de mici şi-o bere la un popas de lângă Piteşti unde mănânc de fiecare dată când am drum pe-acolo, am pornit iarăşi la drum, în etapa finală: Piteşti – Craiova. Se vede altfel drumul ăsta când te întorci tu la volan, acasă…

Episodul V: Drumul spre ţară

Ca mai toţi şoferii începători, nu se putea să ratez un drum spre ţară. Acesta a fost în mare parte fără evenimente: drumul de la Craiova până aproape de Severin e ok, European, cu 4 benzi şi fără foarte multe pericole. Doar un camionagiu indecis care s-a gândit să deschidă uşa în mers (probabl vruia să coboare pe capota mea) şi podul de la Ciochiuţa, unde ai nevoie de gardă la sol foarte mare ca să nu loveşti maşina în asfaltul ăla care zici că a apărut acolo precum munţii Carpaţi, prin încreţirea scoarţei terestre.

Dacă stau bine să fac un calcul, sunt aproape de 1000 de km şi nu am foarte multe spaime la activ: doi pietoni sinucigaşi evitaţi, un Bacriz, doi tirişti, un camionagiu idiot, un giratoriu unde a trebuit să feresc un dobitoc, un brăilean, unu’ de olt şi o lovitură cu baia de ulei de jos (multă carne în frigiderul celor care se ocupă de podul de la Ciochiuţa, aflat în lucru de la Mihai Viteazu’ încoace) şi cam atât. Fără accidente şi mai ales fără defecţiuni tehnice. Ceea ce e bine, în opinia mea. Nu ştiu voi, dar eu unul nu m-am născut învăţat

Sper să nu fie nevoie de CASCO pe viitor şi modul în care funcţionează mica înţelegere cu poliţistul să rămână în continuare o necunoscută pentru mine.Nu-mi rămâne decât testul suprem: Bucureştiul!