Comments (4)

By A.Faith, 31 - December - 2009 4:30

Fiindcă îmi place ideea de a trage la final linie şi a face un bilanţ, voi încerca în rândurile de mai jos să rezum ce-a însemnat anul 2009 pentru mine. C-aşa-i frumos şi face bine la inimă, să ştii ce-ai făcut şi să ştii ce mai ai de făcut anul care vine.

Îmi place să văd că am realizat o bună parte din ceea ce mi-am propus. Poate una dintre cele mai importante realizări pe 2009 a fost faptul că am învăţat să spun „nu” şi „stop” atunci când văd că dincolo de mâine viitorul nu e deloc promiţător. E greu să renunţi la ceva din viaţa ta, fie că vorbim despre un proiect, un prieten, o femeie sau un job. Dar de ce să te complaci în mediocritate sau în ceva inconfortabil când simţi că e loc de mai bine?

Aşa cum îmi propusesem, am dormit mult anul ăsta. La fel ca anul trecut: de la 6 la 12. Dimineaţa. Îmi e din ce în ce mai greu să îmi reglez ritmul de funcţionare în aşa hal încât să pot să dorm normal, ca tot omu’ noaptea. Totuşi, îmi place să cred că mi-am făcut norma de ore de somn.

Pot spune că anul ăsta am învăţat că familia acel bun de preţ pe care vrei să-l ştii tot timpul în siguranţă. Păcat că a fost nevoie de multe întâmplări nefericite pentru a realiza acest lucru. Păcat că a fost nevoie să trec de multe ori prin situaţii în care nu credeam că o să mai răsară soarele şi pe strada mea, pentru a realiza că într-o familie, fiecare poate găsi sprijin necondiţionat în celălalt. Sună criptic, sună ciudat, dar nu vreau să intru în detalii şi să-mi aduc aminte de acele momente şi acele nopţi.

La capitolul turism, în 2009 am (re)bifat pe listă o groază de locuri interesante: Continue reading '2009 pentru mine'»

Comments (16)

By A.Faith, 6 - October - 2009 15:03

Sâmbătă a fost sâmbătă toată ziua, la fel cum şi duminică a fost duminică toată ziua, numa’ că azi.. azi a fost marţi! Încă nu a trecut toată ziua, da’ a fost suficient cât a trecut ca să fie pomenită multă vreme de-acum înainte ziua asta, cel puţin în calendarul meu.

Circulam şi io regulamentar, ca orice pieton pe trecere, în drum spre şcoală. Deşi m-am trezit cu greu şi mă gândeam ce mişto ar fi dacă aş trage azi un chiul să dorm şi mai mult, că nu strică un somn în plus, circulam aşa.. lejereanu spre şcoală. Pac ochi în stânga să văz dacă vine vreo herghelie de cai pe patru roţi, trec o bandă, pac ochi în dreapta, să văd iarăşi dacă vine vreo dihanie motorizată când era să rămână blogosfera fără un reprezentant de prin părţile Craiovei.

Lăsând gluma la o parte, azi era să rămân fără un picior sau mai grav, să fiu redus la tăcere. O fracţiune de secundă şi un pas au făcut diferenţa. După cum spuneam, traversam şi eu regulamentar strada, ca orice om, pe la trecere, asigurându-mă din tote părţile, cum suntem învăţaţi de mici, când prin dreapta unei maşini oprite să-mi dea mie prioritate îşi face loc un Opel Vectra maro cu numere de Bulgaria, grăbit probabil fiind. Am apucat să-l văd cu coada ochiului şi m-am oprit, însă roata lui a trecut peste piciorul meu, moment în care am simţit că-mi cade cerul în cap. Durere mai cruntă ca asta n-am simţit vreodată în viaţa mea. Evident că mi-am etalat vreo 15-20 de minute tot repertoriul de înjurături şi alte vorbe de duh, însă fără vreo valoare. Răul a fost făcut.

În primă fază am crezut că nu-i ceva foarte grav, dar pe măsura trecerii timpului piciorul a început să se umfle şi durerea să persiste. Nasol moment. Fuguţa la spital, urgenţă, radiografii, chestii d-ăstea. Se pare că oasele sunt întregi, la locul lor, dar tasate. Recomandare de la dom’ doftor: repaus la pat, comprese cu gheaţă, Fastum gel şi nu ştiu ce calmant în caz de nevoie. Citez: „ai noroc, putea să fie mai rău”. Yeah, tell me about it!

Acum, stau şi mă gândesc la ce-a păţit săraca Cora, când a spulberat-o ăla în iarnă de am crezut că-mi moare în braţe: să vezi cum te loveşte o maşină care îşi vede nestingherită de drum, iar tu să rămâi jos, cu dureri şi neputincios. E un sentiment foarte nasol să realizezi că nu poţi să faci nimic în privinţa unei probleme de genul ăsta, că dobitocu’ din spatele volanului poate să lovească pe cineva din plin 100 de metri mai încolo şi să o calce la fel de bine, că doar are numere de Bulgaria, îl doare în başcheţi.

Oricum, o să-mi fie învăţătură de minte, şi ca şofer şi ca pieton: ochii beliţi în toate direcţiile, cu e mare grădina asta zoologică în care ne ducem zilele.

Hai că n-aţi scăpat încă de mine, tre’ să mă mai suportaţi puţin !

sursa foto

Comments (11)

By A.Faith, 28 - September - 2009 21:53

Aşa zice blogul meu. De vreo 3 zile tot primesc notificări de la registrar-ul meu că se apropie data scadentă a proformei pt domeniu. Azi au început sms-urile şi prevăd că dacă n-o să bag mâna-n portofel să caut cardul, o să continue până pe 28 când probabil mă vor suna să mă întrebe de sănătate. Ştiu povestea de la un pachet de hosting cumpărat de la ei pe care l-am lăsat să expire şi pentru care m-au sunat la 6 luni după data scadentă să mă întrebe dacă sunt sigur că vor să-mi şteargă datele de pe server.

Aşadar, încă puţin (vreo lună şi ceva, 2 chiar) până când fac 2 ani de blogging. Şi acum ar trebui să mă laud, să spun, să fac să dreg, aşa… anul trecut eram foarte încântat de primul an petrecut în blogosferă. Ei bine, anul ăsta nu dau de băut, ci trag linie. Pun pe o foaie plusuri şi minusuri şi trag linie. M-a inspirat articolul ăsta, ăsta şi gândul că trebuie să plătesc iarăşi o factură de care nu aveam nevoie în momentul de faţă.

Referitor la articolul de pe capslock, stau şi mă gândesc: dacă las afaith.eu, adică blogul meu personal, în paragină, oare cine o să-i simtă lipsa? Prietenii? Păi atunci să dea un telefon, un email, un mesaj pe facebook sau pe orice alt neam de reţea socială unde ne îmbârligăm profilele în cele mai dubioase moduri cu putinţă şi eventual să ieşim la o bere . Cei care vor să citească despre un anume subiect? N-am fost niciodat consecvent în a scrie pe blog despre anumite pasiuni ale mele. Mereu între două posturi despre un anume subiect au intrat multe de altă natură. Aşa că nu prea merită. Cei cu care interacţionez online? Să mă scoată la o bere, e mai fun aşa

Referitor la subiectele de nişă de pe blogul meu:

1. fotografia? am contul de picasa unde pot pune în voie cel puţin 1 GB de fotografii, cu geo-targetare şi explicaţii berechet.
2. călătoriile? există multe bloguri care acoperă nişa asta unde cu puţin noroc şi câteva email-uri, cred că aş obţine loc de guestpost.şi n-ar fi greu de urmărit, pt că pot oricând oferi link celor continuă să urmărească afaith.eu
3. maşinile? ei bine, aici vocea mea e prea mică pentru a merita să se facă auzită. şi totuşi, cred că reţeta de mai sus e valabilă şi aici
4. filmele? ultimul articol publicat de mine aici, despre filme a fost 17 iunie. penultimul pe 16 mai. ultimul în 2009, penultimul în 2008
5. muzica? varianta blogurilor de nişă
6. Linux? cred că amicul Cypress nu se supără dacă scriu iarăşi pt mylro.org pro-bono
7. noutăţile? există twitter
8. evenimente? sunt sigur că dacă voi ajunge la un eveniment despre care trebuie să scriu, va exista un mod în care să-mi fac publică părerea.

Am un tag foarte important pe blog.Viaţa de zi cu zi. Who cares about it? Aş putea spune că există un locşor online unde public sub un alt nume, doar pentru că e mişto să ţii un jurnal, pe care să-l citeşti la final de an şi să faci un bilanţ no strings attached, no names, no pageviews, no adsense, no ctr, nothing. Aici ştiu sigur că intră persoane cu care m-aş certa urât de tot dacă aş publica nişte draft-uri. De la rude până la necunoscuţi.

Ovidiu mă întreba de ce nu mai sunt motivat să scriu pe blog. Pentru că orice barem mi-aş autoimpune îmi dau seama că nu prea merită efortul. De ce să vreau să depăşesc 500 de unici pe zi? Ca să moderez în draci comentarii cu vorbe dulci sau ca să merg pe burtă făcându-mă că nu văd un scandal ivit din pricina mea? Pentru cei 50$ făcuţi din AdSense de-alungul a aproape 2 ani de zile? Nu mai e motivant pentru mine acest blog, sincer…

Nu vreau să par lame, să vin cu un articol prin care să cerşesc mila celor care îl citesc. Vai, vai, uite-l şi p-ăsta cum scrie, ca să-l pupe lumea şi să se roage de el să nu îşi lase blogul. Departe de mine gândul ăsta. Public asta pentru că îmi dau seama că e nevoie de ceva nou, ceva care să nu-mi mai ocupe timp şi care să fie mai uşor de întreţinut. De luni am pe to-do-list nişte task-uri legate de blogul ăsta. Vreo 6 din 10. Prea multe, dat fiind faptul că blogul nu produce nimic palpabil. Şi nu mă refer la bani acum. For the record, e doar un task legat de şcoală, chestia care ar cam trebui să fie pe primul loc pe lista de priorităţi.

Deci, mă las de blogging?

Nu. Departe de mine gândul ăsta. Nu ai cum să te laşi de ceea ce-ţi place. Să spunem doar că evoluez din punct de vedere blogosferic. Să spunem că prefer să îmi dedic timpul liber investit în blogul personal care nu produce nimic, în bloguri nişate, unde să scriu sub formă de guest post. De-alungul celor 2 ani de activitate (intensă) în blogosferă, aş putea spune că mi-am făcut destul de multe relaţii cât să-mi permit să trimit un email în care să cer loc de guestpost. Nu spun că o să-l primesc neapărat, dar… încercarea moarte n-are

E o idee. Nu ştiu dacă o voi pune în practică. Nu cred că e cea mai bună, nu am pretenţia să mi se de-a dreptate şi nici să-mi fie combătute ideile. E doar o viziune a mea asupra evoluţiei mele ca blogger De-asta am întrebat chestia asta şi am cerut puţin feedback Acum nu-mi rămâne decât să iau o decizie în acest sens.

Aş putea spune că am nevoie de puţin ajutor în a lua o decizie

sursa foto

Comments (16)

By A.Faith, 28 - August - 2009 17:01

Aseară, butonam Picasa şi am găsit nişte poze cu o mai veche prietenă, cu care am vorbit destul de des în ultima vreme. De multe ori obişnuiam s-o sun când plecam de-acasă şi mi-era greu să merg singur până unde aveam drum. Şi uitându-mă la pozele ălea, mi-a venit în cap o întrebare: când m-a sunat ea ultima oară? Spre ruşinea mea, memoria nu m-a ajutat foarte tare să-mi aduc aminte când s-a întâmplat ultima oară chestia asta

Peste noapte, m-am tot gândit serios la lucrul ăsta şi luând agenda telefonului la puricat, am observat că sunt multe persoane care n-au mai dat un semn de viaţă de multă vreme. Ştiu că o să spuneţi acum că dacă îmi doresc aşa tare să vorbesc cu ei, ar trebui să fac eu primul pas, să dau eu primul telefon, dar e curios cum unii pur şi simplu uită să întoarcă favoarea. Şi nu mă raportez la o zi, două, ci la luni de zile în care persoanele respective trăiesc fără a spune nimic.

„Aşa, şi? Dacă pot trăi fără tine, înseamnă că şi tu poţi trăi fără ei!”

Pefect adevărat, numai că ne întâlnim întâmplător pe stradă şi e plăcut să vezi pe cineva cu care ultima oară când te-ai văzut te-ai înţeles foarte bine. Ai o reacţie, de cele mai multe ori, de bucurie, reîntâlnind o persoană cunoscută cu care îţi făcea plăcere să stai de vorbă. Şi vă opriţi, vă salutaţi şi mai departe… ce? Nu ştii cu ce să-ncepi o conversaţie! Că a trecut multă vreme de când nu v-aţi mai auzit…

Acelaşi lucru e valabil şi în mult-prea-mediatizatele reţele sociale. Ok, suntem prieteni, ne uităm unul la pozele celuilalt, eventual ne comentăm blogurile şi aşa mai departe, dar nu îndrăznim să dăm un telefon să vedem ce mai face celălalt. Uite, un exemplu de “Aşa DA!” este amicul Eugen. Nu de puţine ori a nimerit cu un telefon într-un moment potrivit! Că e băiat de treabă şi îşi mai aduce aminte şi de unul, de altul, chiar dacă are job şi o viaţă socială destul de activă.

În schimb, există persoane care fiind la o aruncătură de băţ de subsemnatul, se mulţumesc la a-i întreba pe alţii de umila mea existenţă. Şi în categoria lor, intră şi rude, şi prieteni, şi vecini, şi amici, şi colegi şi foşti colegi şi tot aşa. La voi e criză stimabililor? Vă costă aşa tare un minut sau o bere?

Aşadar,

Nu lăsa pe mâine, telefonul pe care poţi să-l dai azi! S-ar putea să-ţi ofere oportunitatea pe care o căutai, unde nici nu te aşteptai! Şi totul e la doar un telefon distanţă!

Tu, când m-ai sunat ultima dată?

Comments (33)

By A.Faith, 21 - August - 2009 7:42

De când am permisul. Aşa scrie pe el: 21.07.2009 la Data emiterii. A fost o lună de zile în care am luat pentru prima dată contact cu traficul din România, altfel decât până acum.

Episodul I : şcoala de şoferi

A fost o adevărată plăcere să fac şcoala de şoferi. Dacă în primă fază, aveam de gând să mă duc la Lucian Auto, mai ales datorită ofertei promoţionale, m-am lăsat convins să fac până la urmă la Floriţa, cu un instructor afiliat la acea şcoală. Am mers pe un Renault Megane 2 pe motorină de care m-am îndrăgostit de-alungul celor 16 şedinţe a câte două ore. Pur şi simplu mi-a plăcut maşina respectivă c: motor puternic, care răspundea la orice pişcătură a pedalei de acceleraţie fără echivoc! Ambreiaj tare, cu care m-am obişnuit încă din prima oră, neavând probleme la plecare decât în cazuri speciale (claxonat intens din partea “amicilor” din trafic, plecarea dintr-o rampă foarte abruptă, etc.) şi frâne foarte eficace, cum s-au dovedit pe parcursul celor aproape 2 luni de practică

Am învăţat că în Craioviţa Nouă trebuie să circuli cu ochii beliţi ca-n Brăila (vă povestesc mai târziu) şi că babele de obicei merg pe principiul „mai bine să spele el capota de sânge decât să mă asigur eu când traversez”. Lucru valabil şi pentru skateri uneori. Am învăţat că nu e bine să superi un tirist, pentru că s-ar putea să te scoată de pe drum şi/sau să se dea jos la tine, iar discuţiile nu sunt dintre cele mai elevate şi în niciun caz de la acelaşi nivel! Am învăţat să mă feresc de marea majoritate a şoferilor de Olt, în special cei care depăşesc pe dreapta, trecând razant pe lângă autobuzele oprite în staţie şi la câţiva cm de oglinda ta. Mai bine opreşti în spatele autobuzului, îl laşi pe Olt-ean să treacă şi îţi vezi de ale tale!

Episodul II : examenul

Deşi prima dată am reuşit să fac numai 21 de puncte la sală, a doua încercare a fost cu noroc: 26 au fost ale mele! La oraş, m-am dus doar eu şi cu cunoştinţele dobândite de-alungul orelor de practică, fără mult-mediatizata şpagă. Şi, deşi am avut un examinator cu o prezenţă foarte impunătoare şi o reputaţie similară (din 3 candidaţi câţi mai avuse înainte de mine, numai unul promovase), am trecut cu brio. Ce-i drept, n-am mers perfect, dar am ştiut să fac alegerile corecte: am perferat să frânez brusc şi să acord prioritate unei gazele, chiar dacă aproape l-am dat cu capul de parbriz pe nenea în cauză, iar 10 m mai târziu, am tras brusc de volan dreapta, deşi el îmi recomandase să opresc pe stânga, fiind declarat admis, în ideea de a-l evita pe un deştept care conducea un Bacriz şi ieşea din staţie cu ochii la taxatoare, probabil. Dar deh, mai contează aceste mici detalii când poliţistul te declară admis şi te felicită pentru prestanţă?

Episodul III: jungla Continue reading 'O lună de zile'»