Comments (7)

By A.Faith, 12 - June - 2009 14:31

Aseară m-am uitat de la 2 şi ceva până când am adormit la New in town. La un moment dat, mi s-a rupt filmu’ şi am adormit buştean, cum obişnuiesc să fac de cele mai multe ori la filmele vizionate la ore târzii în noapte. Cred că a fost pe la jumătatea filmului.

Şi totuşi, nu asta e cel mai important lucru pe care vreau să-l zic. Partea interesantă e visul de care am avut parte. De la o vreme, visez tot felul de tâmpenii: rude aflate în dificultate, oameni care au murit, oameni care fac lucruri nefireşti… coşmaruri care mă fac să mă trezesc cu noaptea în cap (5-6 dimineaţa) şi cu mintea vraişte. Seara trecută a fost altfel.

Am visat că eram la mine acasă, doar că peisajul din jur era unul de munte. Casa mea părea o cabană la munte, înconjurată de-o pajişte cu iarbă verde luminată slab de o lună plină şi de un cer plin de stele, cu nori rari, de un mov aparte. Mă simţeam foarte bine acolo, chiar dacă nu făceam altceva decât să stau în picioare şi să mă uit în jur. Frumos, foarte frumos locul respectiv!

Înăuntru cred că era o petrecere, pentru că la un moment dat au ieşit trei fete afară. Pe două dintre ele nu am reuşit să le disting, încă cea de-a treia era o roşcată cu pielea albă şi îmbrăcată în haine de culoare închisă. Nu ştiu cum s-o descriu mai bine, însă cert e că era cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. Nu ştiu ce-o făcea aşa specială, însă arăta ca un înger.

A vrut la un moment dat să-mi vorbească, însă s-a oprit şi m-a îndrumat înăuntru, alături de ea (fără celălalte 2). Am păşit în interior şi… m-am trezit. Pe jumătate, ce-i drept, pentru că imaginea a devenit neclară, fiind undeva la limita între somn şi trezire. Am încercat din răsputeri să aflu cum o cheamă, s-o întreb ceva, dar nu am reuşit să scot niciun cuvânt. M-am simţit neputincios când m-am trezit şi am continuat să stau cu ochii închişi, să adorm iar. Fără succes însă.

Nu obişnuiesc să cred în vise, însă au fost câteva dăţi în care am visat chestii care mi s-au întâmplat peste ceva vreme. Am visat la un moment dat drumul pe care m-am dus vara trecută la o cabană, fără să am habar de existenţa acelui loc. Şi semăna perfect!!! Apoi am visat o chestie pe care am văzut-o la Rânca în iarna asta. Pe mine mă lasă mut astfel de momente şi nu ştiu ce să mai cred.

Azi a fost o zi în care am fost marcat de acest vis şi am încercat să îmi dau seama de unde aş fi putut s-o cunosc eu pe fata din vis. No luck…

Are cineva vreo idee ce însemnătate ar putea avea acest vis?

Comments (6)

By A.Faith, 11 - June - 2009 22:06

Consider că viaţa e ca o afacere, cu reguli la fel de stricte şi momente de care trebuie să profiţi atunci, că a doua oară nu te mai întâlneşti cu ele şi nu trebuie să pierzi timpul.

Când spun că mi se pare o idee bună să priveşti viaţa ca o afacere mă gândesc în primul rând la a pune pe două coloane ceea ce câştigi şi ceea ce pierzi dacă faci ceva, din când în când. Te-ai apucat de-o facultate şi ai terminat primul an? Fă o listă şi trage linie: ce-ai câştigat şi ce-ai pierdut? Dacă îţi dă cu minus, cred că nu-i o idee rea să te laşi de ea şi să te apuci de altceva

Şi dacă ideea asta e aşa bună, cred că merită aplicată la orice. Desigur, nu spun că e ceva uşor de făcut, însă consider că rezultatul final e de cele mai multe ori cel mai important. E greu să renunţi la o facultate după un an de zile de mers zilnic la cursuri, după ce te-ai integrat într-un colectiv şi după ce te-ai obişnuit cu câţiva profesori. E vorba de obişnuinţă şi de ritmul pe care ţi l-ai autoimpus în ultima vreme. Nu ştiu câţi oameni se adaptează aşa uşor la schimbările la care sunt supuşi de-alungul vremii.

De ce spun toate astea? Pentru că de curând am fost pus în situaţia de a trage linie şi a trage concluziile: ce-am câştigat şi ce-am pierdut? Şi mi-a dat cu minus şi a trebuit să schimb nişte chestii în viaţa mea. Nu ştiu dacă e cea mai bună decizie pe care am luat-o, însă voi lăsa timpul să demonstreze dacă am făcut ceea ce trebuia făcut de mult sau dacă am greşit.

Ce-am pierdut?

Nu ştiu dacă e aşa de important să scriu (tot) ce am pierdut, însă o chestie mi se pare demnă de menţionat. Consider că am pierdut un prieten drag, faţă de care am avut mereu respect şi pe care l-am considerat mereu apropiat. Totodată, consider că am mai pierdut şi nişte nopţi total aiurea şi de prea multe ori mi-am pierdut firea sau gândirea lucidă.

Ce-am câştigat?

Am câştigat nişte clipe frumoase, care la un moment dat au însemnat ceva, dar care nu pot să suplinească chinul de zi cu zi al unei relaţii care nu merge.

Cred că e mai trist să încerci să resuscitezi ceva ce a murit de mult sau să te tot minţi sigur că totul o să fie bine, deşi eşti conştient că n-o să fie aşa.

Vreau să închei această însemnare într-o notă oarecum optimistă, pentru că nu vreau să mă las foarte afectat din punct de vedere moral de această schimbare. Voi încerca să merg mai departe, cu mai puţini prieteni ca până acum, în speranţa că la un moment dat, o să fie mai bine. Nu regret nimic, le trec pe toate la experienţă de viaţă. Recomandarea muzicală este Paraziţii – Fii pregătit.

PS: aş prefera să nu se işte o discuţie interminabilă în comentarii, cu spălatul rufelor în public. dacă există nelămuriri sau chestii de discutat, cei implicaţi direct (sau nu) pot să-mi spună în privat

Comments (6)

By A.Faith, 6 - May - 2009 22:20

Mulţi dintre cei apropiaţi cunosc faptul că nu mă dau în vânt după orele de la şcoală, din diverse motive, mai mult sau mai puţin întemeiate. Una din chestiile de care n-am avut parte în liceu a fost colegialitatea şi colectivul unit, cărora le-am simţit lipsa încă din primul moment în care am pus piciorul în clasă.

Să luăm un exemplu comun şi banal: ultima oră, desen sau muzică, 10 copii în clasă. Profa de treabă, ne putem învoi fără niciun fel de problemă. Din ăia 10, nu cred că a existat vreodată când să nu existe măcar 2 persoane care să nu fie de acord, pentru că “atunci când a vrut el, n-a vrut altu’ “ şi tot aşa. Prefer să nu mai intru în detalii cu privire la susţinerea în cazul în care un coleg trece printr-o pasă proastă sau printr-un moment mai greu în viaţă. Nu mai vorbesc despre judecata după aparenţe.

Chestiile ăstea plus unii profesori la adresa cărora nu am foarte multe cuvinte de laudă şi materiile plicticoase mă fac de fiecare dată să mă gândesc în scârbă la ziua când ştiu că trebuie să mă duc la ore.

Aşadar, v-aţi făcut o oarecare impresie despre colectivul clasei mele, deci vă pot povesti o întâmplare recentă care m-a pus pe gânduri. Să ne imaginăm o situaţie în care 3 colegi sunt într-un bar, stau la un suc şi vorbesc discuţii. Cu vreo 15 minute înainte de plecare, se mai afişează acolo un alt grup de tineri, în care se mai află o colegă a celor 3. Oare e normal să nu se salute între ei? Oare e normal să îşi întindă mâini de parcă îşi întind urzici? Oare e normal să se privească de parcă sunt nemţi vs ruşi?

Poţi să vorbeşti de colegialitate în cazul în care clasa se împarte în două emisfere, iar cei apolitici sunt de cele mai multe ori aerieni sau excluşi? Poţi să înveţi cum se trăieşte în colectiv într-un asemenea cadru social? Umila mea părere …. e că nu. Încep să-i dau dreptate Adrianei, care mă tot sfădeşte de mai bine de un an să navighez spre ape mai calme.

Aşa e, ai dreptate.

Comments (7)

By A.Faith, 21 - April - 2009 23:25

Am deprins un prost obicei în ultima vreme: citesc mail-urile şi las răspunsurile pe mai târziu. Adică niciodată. Am găsit acum un email trimis de Sandra după Web Club-ul din decembrie. Mi-e ruşine acuma să-i răspund acum cu scuze, că au trecut hăhăhă … ceva vreme bună. Ca să nu mai vorbesc de mesajele din ultima vreme…

Note to myself: să răspund la email-uri atunci când le citesc, pentru că “mai târziu” n-o să existe cu siguranţă.

Comments (5)

By A.Faith, 15 - April - 2009 22:16

Luni m-am întors din scurta mea vacanţă pe plaiuri ardelene. Şi ce dor mi-era de liniştea şi de atmosfera dintre Carpaţi…

Am bifat pe lista oraşelor de văzut Tg. Mureş şi Reghin, iar pe lista celor de revăzut, Braşovul. Fain dom’le… fain! De fiecare dată când ajung pe-acolo mi-aduc aminte de ce s-au bătut aşa mult românii pentru regiunea asta a ţării noastre. Pentru că merită!

Am observat în Tg. Mureş că oamenii se îmbracă mereu la 4 ace, fiind mereu aranjaţi şi atenţi la vestimentaţia lor. Am înţeles că e un fel de competiţie între ei şi ungurii de prin zonă, fuduli de felul lor. Şi-ntr-un fel e bine, pentru că nu vezi pe stradă nicio femeie nearanjată, cu părul hai-hui sau îmbrăcată de parcă e dată de pomană. Până şi băbuţele arată de parcă-s femei de 30 de ani. Consider că asta denotă respect, atât faţă de propria persoană cât şi faţă de cei din jur. Plus că n-am văzut nicio pitzipoancă …

În Reghin am mâncat cele mai bune savarine din ţară Dulci, cu blat gros şi cu frişcă de ţi se topea în gură… Desigur, toate ăstea după un grătar savuros, udat cu vin roşu. Viaţă nene, viaţă!

Despre Buni lu’ Adriana nu pot să spun decât că rareori îţi e dat să vezi o femeie +80 care să aibă vigoarea uneia de 30 de ani. E o bunică pe cinste, cu care poţi să stai de vorbă multă vreme fără să te plictiseşti, presărând fiecare discuţie cu glume şi întreţinând vie atenţia interlocutorilor. Mai rar aşa bunici. Aş vrea şi eu ceva de genul ăsta…

Mai jos, vă las cu câteva poze făcute pe-acolo: Continue reading 'Back home'»