Comments (6) Din seria «colegi retardaţi» prezint următoarea conversaţie :
(18:30:18) yoooo dany: fete care merge la un film k nu am cu cine mere am bilet in plussssssssssss buzz pls;;))) :*:* haideti
(18:30:32) A.Faith: fetele care merg bă
(18:30:39) A.Faith: vai de capu’ tău
(18:30:47) yoooo dany: dute ma si taci
Acu’ să vă mai aud eu că vă plângeţi că aveţi note mici la română. În locul profei, nici nu v-aş trece mă!
Despre ce-am învăţat eu azi şi documentul ăla salvat pe desktop cu numele blogosfera.odt, mai târziu, poate altă dată. Subiectul acestei însemnări îl face locu’ de baştină a lu’ Pollux. Nu e vreo mlaştină gen casa lu’ Shrek (băi, dacă v-a trecut asta prin cap, faceţi diferenţa între un troll şi un căpcăun!!) ci un frumos oraş de munte din scumpa şi mult iubita noastră patrie, România! Aşadar, e vorba de Târgoviştea noastră, locul de unde domnitorii au cârmuit Ţara Românească ani de-a rândul! Ştiu, sună a propagandă sau cartea de istorie, dar altfel nu pot prezenta acest oraş. Aşa-l văd eu. Revenind. Ce mi-a adus aminte de aceste frumoase părţi ale României a fost o poză pe care am văzut-o pe wikipedia.
Turnul Chindiei, faimosul turn al vechii curţi domneşti de la Târgovişte, locul de unde ghidul “te minte” că dacă ai ochiul ager şi e vreme bună poţi vedea până la Bucureşti.Locul unde ai o vedere panoramică a oraşului Târgovişte. Locul ăla frumos, pe care îl puteţi admira în pozele de aici.
Nu-i aşa că e frumos? Poate sunt eu de “modă veche” dar tare mult mi-ar plăcea să urc iar scările ălea întortocheate şi pe rotund ale turnului. Iar o dată ajuns în vârf să stau acolo ore-ntregi să mă uiiiiittt în depărtare aşa… pur şi simplu. Să contemplez. Şi să fie linişte! Neapărat să fie linişte! Să nu aud claxoane de maşini, să nu aud copii mici plângând, să nu aud nicio rugăminte să fac ceva, să nu aud de vreun blog sau cu atât mai puţin să aud de vreo chestie legată de şcoală.
Tare mult mi-aş dori o excursie pe-acolo, şi nu numai. Chiar şi cu clasa mea, chit că ar trebui să fac eforturi mari să suport fiţele de doi lei ale colegilor mult iubiţi şi stimaţi, pentru că dintr-a7a, n-am mai plecat în vreo excursie organizată de şcoală. Şi atunci, am avut alte belele pe cap. Cu toate că a fost frumos, problemele de sănătate au umbrit acea “escapadă”.
Aşadar, am chef de ducă! Am chef de excursii. Cine mă primeşte în vizită? Să ştiţi că n-am văzut Moldova mai deloc, iar din Ardeal doar prin Alba Iulia, Sibiu, Cluj Napoca şi Zalău am călcat. Mi-aş dori să ajung (lista e în ordinea importanţei) : Bucureşti, Braşov, Târgovişte, Constanţa, Botoşani, Iaşi, Galaţi, Timişoara şi Deva. Oraşele boldate sunt oraşele cu cea mai mare posibilitate de a le vizita în viitorul apropiat (doamne ajută!).
În continuare, vă puteţi delecta cu poze din Târgovişte, mulţumită lu’ Pollux.
Mai multe aici.
Probabil v-aţi aflat la un moment dat şi voi într-o stare de delăsare totală, când n-ai chef nici măcar de persoana ta… E unul din momentele ălea în care nu te-ai da jos din pat sau n-ai pleca din pat pentru nimic în lume. Şi în general, ai momente de genul ăsta când nu-ţi vezi capul de treburi sau ai şcoală/servici. Dar ai o sclipire de moment şi realizezi că e duminică şi trebuie să profiţi, aşa că închizi telefonul şi zaci acolo în pat, fără să te intereseze prea mult ce se întâmplă în jurul tău, fără a verifica căsuţa de mesaje sau a porni televizorul pe un post de ştiri. Ah, da : jaluzelele trase. E imperios necesar.
Pe 16 martie 2008, se implinesc 6 ani de cand am ajuns in America. Eram destul de mica cand m-au intrebat parintii daca as fi de acord sa ma mut intr-o tara straina. Nici nu m-am gandit pe moment la prieteni, scoala, cultura mea, etc. Faptul ca aveam doar 12 ani a contribuit la gandurile mele de atunci: “Wow, ce frumos ar fi… de-abia astept…”
Cu o luna mai tarziu, cand inca nu stia nimeni ca noi ne vom parasi tara (trebuia sa fie secret datorita serviciilor parintilor), 11 Septembrie 2001 a venit. Veneam lejer spre casa cu Laura, prietena cea mai buna din Romania, si intrand in casa, am dat de tata uitandu-se foarte atent la stiri. A incercat sa imi explice ce se intampla, si ca s-ar putea sa nu mai mergem in America pana la urma. Tin minte ce dezamagita am ramas. Dupa ce am zis colegilor (desi nu aveam voie), dupa atatea visuri despre ce va fi, s-ar putea sa nu mai plec.
Cu toate astea, in 6 luni am fost in avion. Curios ca, chiar inainte cu o saptamana de plecare, am avut primul prieten si primul sarut, in Romania… soarta. Odata ajunsi in zona de Boston (statul Massachusetts), fiecare zi invatam multe lucruri noi. Imi placea, dar dupa cateva luni, am observat ca sunt consecinte. Ma simteam atat de obosita, pentru ca trebuia sa fiu atenta chiar la tot. Ma gandeam la orice cuvant in engleza, la cum sa il zic, ce fel de accent e necesar, cum pot copia copii de aici.
Cand eram singura in casa, sau si pe drum cateodata, exersam sunetele ce le auzeam, care le memorasem inainte pentru acest scop. Acum 6 ani nu se vorbea atata engleza in romania, pentru ca nu multi aveau internet si filme de la care pot invata limba mai mult. Stiu ca ma uitam la telenovele, ca orice fata de 12 ani, deci spaniola mi-ar fi venit mai usor. Nu inteleg cum, dar la 2 ani jumate dupa ce am ajuns in America, mi-am pierdut accentul total.
Cred ca totusi “practice makes perfect”, si eu nu m-am lasat. Majoritatea oamenilor de aici care s-au nascut in alte tari (si sunt foarte multi, as zice 30% din populatie dar nu sunt deloc sigura), nu isi pierd accentul niciodata. Eu am fost la muzica de mica, si parintii imi zic ca asta ar avea ceva de-aface cu recunoasterea sunetelor. Fratele meu nu si-a pierdut accentul, desi tot la muzica a fost si el. Asta are o explicatie: fratele meu nu a avut niciodata un talent sau o pasiune pentru muzica, dar s-a dus acolo ca sa fim in aceeasi scoala.
Primul oras in care am locuit este Boxford (doar 3 luni), si e ironic ca acum o luna ne-am mutat inapoi. Am stat la o familie aici, si locuiam intr-o casa cat blocul in care eram in Alba. Aveau rate la banca lunar pentru casa care erau de aproape $8.000. La ele erau adaugate taxe, si toate utilizarile ce vin platite lunar. Pentru mine suma asta era ceva enorm, si nu ma simteam bine in casa aceea. Totul tindea sa fie perfect si eu nu am crescut asa… imi place sa vad imperfectiuni.
Al doilea oras, Haverhill (toate oarsele astea la vreo 10-20 minute de Boston), era un fel de ghetto ce vedeam in filme. Acolo am locuit vreo 2 ani, si desi mi-a fost greu la inceput, am castigat respectul negrilor si mulatrilor. A castiga respectul inseamna a te bate cu cativa, bineinteles… dar nu am avut de ales. Nu am incercat niciodata droguri, dar pentru asta trebuia macar sa fumez si sa beau, sa dau dovada ca nu sunt eu mai presus decat ei. Desi unii au zice la acest punct ca ar proceda altfel, as vrea sa vad si eu… asta a fost singura mea varianta. In Wakefield am locuit 4 ani, si era un oras de mijloc intre ceea ce e in Boxford, si ceea ce e in Haverhill.
va urma…
*notă : Articolul este redactat în întregime de David Emanuela, toate drepturile şi meritele îi revin ei. Eu n-am făcut decât să-l public…
Altele
| 
america, greutăţi, romania, străinătate, sua, usa, viata, viaţa de zi cu zi
Văd că articolul scris de Rebecca azi, a avut un mare succes printre cititorii mei. Blogoree.ro a decis că merită evidenţiat, aşa că am căutat să găsesc pe cineva dornic să scrie o continuare. Ema, o bună prietenă stabilită de câţiva ani în SUA, mi-a întins o mână de ajutor şi s-a arătat binevoitoare să scrie impresiile sale despre lumea de-acolo. Personal, aştept cu nerăbdare să citesc materialul de la ea. Voi, ce părere aveţi?
Panorama Theme by 
Themocracy
