Sunt genul de om care nu suportă cicăleala şi discuţiile (interminabile) fără rost. Timpul e preţios şi nu trăim o veşnicie pe pământ. Nu am chef să-mi pierd vremea să ascult o predică, şi cu atât mai puţin în momente în care chiar am ceva mai bun de făcut. Chiar dacă nu spun chestia asta direct, o dau de înţeles.
Însă, există şi momente în viaţă în care o predică te poate scăpa de griji ulterioare. Nu neg asta. Ce-i drept, momentele ăstea sunt destul de rare şi unice în viaţă. Să văd dau câteva exemple:
- când îţi minţi prima oară părinţii
- când te întorci prima oară mai târziu acasă decât ai primit voie
- când pleci pentru prima oară de-acasă mai mult de o seară (tabără, excursie, vacanţă cu altcineva, etc.)
Deci, predicile sunt pentru prima dată când faci ceva. Se presupune că o persoană care ştie să-şi expună ideile şi să îşi impună punctul de vedere, te convinge din prima, indiferent cât de căpos eşti tu. Nu de alta, dar totul e posibil atunci când foloseşti metoda cea mai bună. Din nou, îţi revine ţie responsabilitatea de a alege metoda cea mai bună pentru a ţine o predică, o singură dată, şi bine.
Unde bat cu toate cele spuse mai sus? Acolo unde alţii au dat greş (involuntar sau nu) şi asta i-a costat pe copii lor mai mult decât pe ei. Nu îmi reproşaţi acum că îmi vorbesc părinţii de rău, fiindcă nu e vorba de ai mei. E vorba de altcineva.
Cineva care nu îşi lasă copilul să iasă sub o anumită oră din casă. Ok, la o vârstă, e normal acest lucru, dar când ai aproape 18 ani, indiferent cât de tâmpit eşti, ora 8 nu e o oră la care să te întorci acasă. În plus, reproşurile de genul : nu ai viaţă socială, mai lasă şi tu calculatorul, sunt absolut ironice şi de prost gust în contextul de mai sus.
Cineva care nu îşi lasă copilul să aibă o relaţie cu o persoană de sex diferit. Relaţie de prietenie, amiciţie, dragoste sau cum vreţi s-o numiţi. Eu îi spun simplu, relaţie. Mi se pare absurd ca la 18 ani să îţi fie teamă să te duci acasă să-i spui mamei sau tatălui tău: mi-am făcut un prieten (e vorba de o ea în cazul de faţă), vreţi să vi-l prezint? de frică să nu rămâi fără telefon, calculator sau bani de buzunar.
Cineva care vrea 10 pe linie de la un copil, indiferent că e vorba de matematică, română, chimie, fizică sau sport. Cineva care cere mai mult decât oferă. Acel cineva, de care vorbim în cazul de faţă, care face diferenţă între fraţi, amplificând astfel conflictul existent între aceştia, făcându-i să se urască. E dureros să vezi o persoană care îţi plânge pe umăr (metaforic vorbind) pentru că fratele sau sora îi face zile negre, încercând, chipurile, s-o protejeze.
Cineva care e de acord ca un copil, de aproape 18 ani (rămân la ideea că eşti copil şi la 40 de ani pentru părinţii tăi), să muncească, într-un mediu dubios, fără forme legale de muncă. Nu te întrebi oare, ca părinte, ce face copilul tău toată ziua? Când iese în oraş, îi faci capul calendar să nu mai trolluiască prin oraş, însă când pleacă să stea 12 ore în soare, eşti nepăsător/nepăsătoare?
Nu-i reproşa acum că n-a fost atentă la ceea ce i s-a întâmplat. Altoieşte-ţi mai bine tu două palme peste faţă pentru că nu i-ai pus întrebările necesare la momentul oportun şi ai fost prea ocupat să-l cicăleşti cu prostii care n-au nicio legătură cu realitatea, lăsând sfaturile de care avea nevoie pe altă dată… stimabile părinte!
Later edit: Nu pot să înţeleg o chestie. Poate mă lămureşte şi pe mine cineva de ce un părinte e dezamăgit când îşi vede copilul interesat de viitorul lui şi îl acuză că îşi trăieşte viaţa online deşi îi îngrădeşte posibilitatea de a pleca acolo unde i se oferă oportunitatea. Pentru mine rămâne un paradox…
sursa foto
Comments (4) 
Themocracy