Şi uite că a mai trecut un an. Mai bătrâni, mai experimentaţi, mai veseli sau mai trişti, timpul nu ne iartă pe niciunul. Saga continuă şi anul acesta. Ca un vuiet de tren vine şi 2008, în aceiaşi companie de artificii, felicitări, zâmbete şi gânduri de mai bine. Am aşteptat anul ăsta la fel cum am aşteptat şi anul trecut, punându-mi o dorinţă. Acum probabil fac acest lucru şi doresc exact ce mi-am dorit şi anul trecut şi acum doi ani şi acum trei ani şi tot aşa.
În tumultul de evenimente ce au precedat acest revelion, mi-am schimbat într-o mai mare sau mai mică măsură percepţia asupra noţiunilor precum “prietenie”,”nădejde”, “iubire”, “cinste” şi “valoare”. M-au ajutat şi muzica, şi oamenii de rând şi întâmplările şi de multe ori şi blogul, care deşi e tânăr, a fost ocupaţia mea principală în ultimele 2 luni. Poate pentru că sunt curios din fire şi-mi doresc mereu să ştiu mai multe. “Cunoaşterea înseamnă suferinţă şi durere, cu toate că la început te bucuri puţin”. Frumos a spus Anthony Hopkins.
Am învăţat că dragostea nu-i o luptă şi că îţi trebuie ceva mai mult decât răbdare, încredere şi dăruire pentru a năzui la fericire. Şi ea, la fel ca şi Veritasaga, nu se ascultă se simte. Am încercat s-o scriu, însă fără succes, căci acum rândurile ălea zac în sertarul biroului meu. Pe faţă îmi apare de fiecare dată un râs când mă gândesc la asta, pentru că-mi aduc aminte de reacţia alor mei când au văzut coperta aia la care lucrasem vreo 2 ore pe care scria “Povestea unei Clipe” şi se întrebau unde-o fi ascunsă povestea asta.
Aici sunt eu şi aici am rămas, chiar dacă aş fi vrut să plec uneori, când “vremuri mai bune erau gata să mă-nhaţe”. Am trăit multe anul ăsta şi cu toate că au fost momente în care am vrut să împărtăşesc tot ce-aveam în cap cu cineva, acum am învăţat că totuşi, e mai bine să ţin pentru mine anumite lucruri. Au realizat mulţi că nu duc o viaţă tocmai roză şi nu mă trezesc în fiecare dimineaţă zâmbind chiar dacă lângă mine a dormit cineva ce a avut grijă să am o noapte lungă. “Aici, mai vine câte-o fată, şi pleacă/După ce mă-mbată cu sentimente/Tovarăşii mei vor s-o bată/Dar n-o să-ndrepte nimic din tot ce-a fost/Căci a promis că n-o să-şi bată joc de acele momente/Când ne-a fost bine”. Aici sunt eu, tu eşti acolo… ştii, mai bine lasă.
Multe au fost, multe s-au dus, multe-au mai rămas de spus, însă încă un an de zile mă aşteaptă : un blog, o oglindă a personalităţii mele, un album de poze pe care vreau să-l umplu şi de ce nu, o minte unde e loc destul pentru noi amintiri. Au fost zile multe, în care mi-am zis : fă-i să te-asculte, şi dacă am reuşit, n-o dovedesc statisticile, ci mai degrabă atitudinea lor faţă de mine, mâna de ajutor pe care mi-au întins-o.
Ehe, Oana dragă, credeai c-am uitat că te-ai numărat printre puţinele persoane care mi-a dat un telefon când mă zgâiam la cei 4 pereţi ai camerei mele sau că m-ai sprijinit când am avut impresia că totul pică? Chiar dacă am umblat mai mult decât îmi imaginam eu acum 365 de zile, mi-am păstrat culoarea şi n-am adoptat griul vieţii cotidiene. Viaţa asta, ca marea ce te loveşte val cu val şi te-nvaţă cine eşti, m-a pus în 2007 în atâtea ipostaze făcându-mă să-mi dau seama că mai toate evenimentele sunt ca o melodie : încep cu surle şi trâmbiţe şi se termină lin, cu un fade, pierzându-se în negura vremurilor. Îi mulţumesc totuşi lui Dumnezeu că mi-a dat mai multe răsărituri în urma cărora am făcut mulţi kilometrii şi doar un singur apus, ca să pot zâmbi mai des şi să pot trăi noi poveşti, fie că ele se nasc în Craiova ori cine ştie unde… V-aţi dat seama despre ce vorbesc, nu? Oricum, din 2008 n-o să treacă o zi fără să am pretenţia să fiu mai bun, deşi tare mult încerc să nu-mi doresc să mă răzbun pe toţi cei care mi-au furat zâmbetul şi l-au înlocuit cu o sclipire nebună în ochi şi-o sete puternică de dreptate.
În 2008 vreau să-mi răsplătesc părinţii pentru efortul depus de-alungul anilor, pentru a deveni cine sunt acum. Chiar dacă uneori au greşit, sunt şi ei tot oameni, au tot dreptul ăsta şi întotdeauna e loc de mai bine. Am întrebări de pus unora de la care vreau să aflu de ce au făcut ce-au făcut, am răspunsuri pe care încă le mai aştept, însă mai am răbdare, că n-au intrat zilele în sac.
Îmi aduc aminte că nu prea ştiu de ce am când mă blochez privind în ochii unei fete, am două mâini stângi şi mă simt lovit de două drepte. Chiar şi dacă-i evit privirea sau închid pleoapele grele, e tot la fel, aşa că : “închide ochii şi zi” nu mă ajută prea tare 
. Oooo, da, ştiu răspunsul : am nevoie de dragoste cum are deşertul de apă. Şi chiar dacă port în mine o epavă, în ochi am otravă şi simt cum prin vene-mi curge lavă, mă opresc o clipă şi-mi zic : eşecul nu-i o soluţie.
Mare dreptate, uiţi adevărul dacă te tot minţi şi poate dacă te complaci într-o asemenea situaţie, s-ar putea să ai o oarecare satisfacţie, însă la un moment dat vei fi nevoit să accepţi că n-ai fost sincer mereu şi că totul se reduce la ceea ce simţi.
Problema mea e că nu mă pot detaşa, să fiu indiferent la tot ce-i în jurul meu, să fiu nepăsător, să nu mă deranjeze când văd că cineva îşi bate joc de valorile pe care eu le stimez. Nu pot să stau lângă cineva doar ca să-mi gâdil eu orgoliul şi să arăt cuiva că încă mai sunt în stare să râd, când sufletu-mi plânge. Asta e, am tot ce am spus mai sus şi e bine-aşa.
Îmi doresc în 2008 să-l redescopăr pe “Copilul din mine”, care a rămas undeva în trecut, ascuns între probleme şi griji, gânduri de mai bine şi dorinţa de a face totul cum trebuie, uitând de fapt, de idealurile sale. Mă bucur însă atunci când iese din ascunzişul său şi-mi întinde-o mână, împreună devenind mai zvăpăiat şi mai vesel. Hei, vă mai aduceţi aminte seara aia din Pirates? Ce-am mai râs atunci… Din păcate, nimic nu mai e ca înainte.
M-au purtat picioarele prin multe locuri, însă eu şi alter-ego rămânem Aceiaşi mereu, chiar dacă poate aparenţele înşeală. Am încercat o cărare neumblată de mine până acum, şi cu toate că n-am mers până la capăt, mă bucur că m-am întors înapoi. Vreau ceva doar al meu, un loc pur, un pământ neatins, pe care primul pas să-l fac eu, cu toate că ştiu că s-ar putea lăsa cu vărsare de sânge, însă nu contează aşa mult când ştii că într-un final, vei zâmbi. Poate nu există, poate nu-l merit încă, cine ştie? 2008 poate.
Mă rătăcesc destul de repede, între 2 braţe strânse în jurul meu, 2 buze ce mă sărută sau două palme ce mă trezesc la realitate, şi mă întreb dacă mersul ăsta înainte chiar mă va face fericit. Mă întreb dacă împlinirea idealurilor va face ca pe faţa mea să fie mereu un zâmbet, iar sufletul să nu mai fie la fel de nestatornic… Oricum, ceea ce într-adevăr contează e să rămânem aceiaşi mereu, indiferent prin ce trecem. De-i bine, să ne bucurăm, de-i rău, să realizăm că de acum înainte, dacă ne vom mai lovi de asemenea probleme, vom ştii cum să reacţionăm.
Închei prin a preciza ce-mi doresc de la 2008 : exact ce mi-am dorit şi de la 2007, adică fericire şi sănătate. Vreau ca eu să fiu fericit şi la rândul meu să împart fericirea asta cu cineva. Cu cine? Eh, asta rămâne de văzut. În principiu, cu cine merită.
La mulţi ani tuturor!
LE: Mulţumesc LittleFucker pentru completarea playlist-ului :
PS: am dat un trackback tuturor celor care doresc eu să citească acest articol şi să primească urarea de la final. îmi cer scuze dacă am uitat pe cineva.
Comments (2) 
Themocracy