Se spune că atunci când vrei să vezi copii, te duci într-o duminică în parc şi pleci fericit. Din păcate, am cam uitat cum e să fii fericit şi ne supărăm şi ne lamentăm pentru orice problemă, indiferent de natura ei, uitând de fapt, cât de norocoşi suntem.
Aşa cum am anunţat ieri, am fost la casa de copii împreună cu membrii ATDC şi nişte prieteni care ni s-au alăturat. Totul a început în jurul orei 15.30, când a trebuit să ne întâlnim pentru a pleca în Selgros la cumpărături. Eu am ajuns ceva mai târziu (as usual) când Geo împreună cu alţii făcuseră deja o mare parte din cumpărături.
Într-un final, am reuşit să ajungem la ora 18.00 unde ne-am propus, cu plăsuţele pregătite şi cu gândul de a face ceva bun, frumos şi nobil. 10 minute mai târziu am realizat că de fapt… nimic din cele propuse nu aveau să se întâmple.
Personal, mă aşteptam să găsesc copii normali, aşa cum îi ştiu eu, cu care să pot interacţiona măcar la un nivel de bază. Nu aveam pretenţia să ştie să vorbească sau să fie în stare să vizioneze desenele animate pe care le aveam la mine, ci măcar să se uite la mine atunci când le vorbesc sau să schiţeze un gest uman.
Nu. Am întâlnit copii de 14 ani care nu puteau să-şi mişte mâinile şi picioarele, pentru că nu aveau creierul suficient de dezvoltat. Dureros, trist, pesimist, demoralizant, cum vreţi voi să numiţi asta. Eu nu prea mai am cuvinte să descriu. Da, ştiu, pare greu să-l faci pe Gabi să rămână fără cuvinte, însă anumite întâmplări cumulate îţi dau o stare de spirit cel puţin melancolică. Şi spun asta pentru că vreau să fiu diplomat şi să mă exprim frumos, dar dacă ar fi să vorbesc liber, aş spune că am plecat „praf ” de-acolo.
Să vă povestesc despre Vali. Vali este o fetiţă drăguţă, de câţiva anişori, care merge 
. Asta e singura ei calitate şi capacitate: aceea de a merge. Şi e cea mai evoluată din acest centru. Îi plac lucrurile care foşnesc şi a găsit o deosebită plăcere în a alerga cu două pachete de biscuiţi în braţe în toate părţile. Un caz fericit? Nici pe departe. Aşteaptă să moară, fiindcă are probleme grave de sănătate, cu inima. Tic tac, tic tac, azi e, mâine nu mai e.
În primă fază, aş fi vrut să pot face fotografii acolo, însă am fost atenţionaţi încă de la intrare că nu avem voie. Mi-am zis în gând că sunt nişte ciudate (îngrijitoarele) şi că au ceva de ascuns. După am realizat că în acest fel vruiau să-i protejeze de bătaia de joc a celor care văd acolo doar poze şi copii cu probleme.
Totuşi, am insistat să o pot fotografia pe Vali. Cu spatele, în braţele Anei. O puteţi vedea în dreapta. Sper s-o mai găsesc şi în primăvară când o să mergem iar la ei.
În final, aş prefera să nu trag concluzii, nefiind încă pregătit pentru asta. Vă las cu o altă poză. O poză cu toate pozele copiilor de la centru:
A mai scris şi Cătălina pe tema asta.
Comments (46) 
Themocracy