Comments (20)

By A.Faith, 9 - November - 2008 19:19

Îndrăzneaţă afirmaţie, nu? Da, cam aşa văd eu dormitorul meu. Ca pe un cimitir al vieţii mele de până acum. De ce? Fiindcă aici au început şi s-au terminat unele din cele mai frumoase momente din viaţa mea. Aici s-au născut dorinţe şi au murit vise. Aici au luat fiinţă anumite persoane şi tot aici au murit, pentru un timp sau pentru totdeauna.

Locul care îmi e cel mai antipatic îmi rămâne patul. Patul gol. Am mai spus că am deseori probleme cu somnul. Uneori am impresia că mi-l fură altcineva, alteori pur şi simplu nu găsesc o explicaţie pentru lipsa posibilităţii de a adormi. Şi atunci dau vina pe pat. Dau vina pe el că e pus aşa, dau vina pe el că e gol.

Am căutat liniştea sufletească şi prin alte locuri. Am o întreagă listă de astfel de locuri şi totuşi, m-am întors acasă, în aceleaşi camere, acelaşi pat, acelaşi colţar, acelaşi birou, acelaşi fotoliu. De fiecare dată, mai încântat că m-am întors acasă şi de fiecare dată cu gândul la alte tripuri, cine ştie pe unde de data asta…

Sunt curios de ce de fiecare dată se întâmplă „tot aia”. Sunt curios de ce există o ciclicitate a evenimentelor din viaţa noastră, de la ciclul greşeală – acţiune corectă, la ciclul viaţă – moarte. Unii numesc asta destin. Eu prefer să cred că începem să gândim după un tipar predefinit şi ne plafonăm la un nivel, uitând dorinţele şi visele din copilărie. Îndrăznesc să spun că toate mor, în acest cimitir, în fiecare noapte, când adormim, urmând să se trezească, mai slabe, mai mici şi mai departe, dimineaţa, o dată cu ceasul deşteptător.

De-aia urăsc eu dimineaţa, începuturile, ziua de luni şi dormitorul meu. Pentru că e ca un cimitir. Şi cu toate ăstea, aici îmi petrec cel mai mult timp din viaţa mea. Aici mă bucur de prezent, printre umbrele trecutului.

Deprimant? Credeţi că sunt deprimat? Nu. Îmi place doar să mă joc şi să realizez că imaginea de cimitir se şterge dacă există dorinţă. Am spus să plece şi pleacă. Deprimare? Nu. Stăpânire de sine.

Veritasaga – E, e greu
Asculta mai multe audio Muzica »

Comments (19)

By A.Faith, 28 - August - 2008 14:23

**Însemnare scrisă marţi, 19.08.2008, 16:27:43

Ce se întâmplă cu blogul lui? E o întrebare oarecum nepotrivită pentru starea mea de spirit şi locul unde scriu asta, fiindcă ar trebui să-mi stea gândul la altceva, dar mi-a atras atenţia un articol dintr-o revistă de IT&C despre cea mai bătrână bloggeriţă (108 ani).

Am neplăcuta experienţă de a avea în feedreader un feed care ştiu că nu se va mai updata niciodată şi ori de câte ori când mai primesc vreo notificare pe mail de la vreun comentariu rătăcit, îmi aduc aminte cu părere de rău de realitatea crudă: acel blog va muri, la fel cum a murit şi cel care l-a ridicat.

Şi totuşi, ce se întâmplă cu un blog după ce bloggerul trece în nefiinţă? Ar fi bine să se continue un blog personal dacă iniţiatorul a murit sau trebuie lăsat baltă? Dar în cazul unui blog colectiv, din care s-a făcut un business (vezi TechCrunch sau orice alt model în blogosfera mondială)?

În general, cam toată blogosfera se teme de hacking şi backdoor-uri, însă v-aţi gândit vreodată ce-o să ajungă blogul vostru (drag), dacă voi plecaţi o treaptă mai sus? Se va umple de spam? Va avea spike-uri de trafic după ce toată media va face vâlvă pe tema asta? Cine va plăti următoarea factură la hosting? Cine se va ocupa să facă update la WordPress şi/sau pluginuri? Sunt multe întrebări şi totuşi… cine?

Aş putea face din asta o leapşă, dar n-aş vrea să vă oblig şi pe voi să vă gândiţi la chestiile ăstea, însă trebuie să recunosc sincer, că mi-aş dori să ştiu şi opinia voastră despre asta.

Comments (4)

By A.Faith, 3 - June - 2008 7:00

Nu mă apuc eu acum să defac firul în jde mii de bucăţele şi să analizez aceste cuvinte din toate punctele de vedere, ci vreau doar să remarc anumite aspecte pe care le-am observat zilele ăstea. Cine zicea că dragostea-i o prostie, o pierdere de timp… ăla n-a iubit niciodată. Şi spun asta convins de asta. Cine nega existenţa iubirii cu siguranţă a trecut printr-o experienţă neplăcută.

Destul cu definiţiile. Ideea e că de curând, m-am întâlnit cu o bună prietenă de-a mea şi-am văzut-o mergând de la depărtare. Parcă plutea. Vorbea la telefon şi era aşa de fericită… A închis până la umă, aşa că am grăbit pasu’ şi-am prins-o din urmă. Am vorbit destul de mult, că aveam drum comun. Despre ea, despre şcoală, despre tot felul de chestii. La un moment dat, am întrebat-o ce-i cu ea de-i aşa fericită, că ultima oară când am văzut-o era plouată rău. Şi, după ce s-a fâstâcit puţin, a recunoscut că iubeşte şi e îndrăgostită de-i vine să-şi ia zboru’ . Şi s-a apucat şi mi-a povestit mergând pe stradă tot felul de întâmplări amuzante. Mă uitam la ea şi o vedeam că radia de fericire.

Alţii, când iubesc, au tendinţa să uite de tot ce-i în jurul lor. De muncă, de şcoală, de prieteni, de tot. Se văd toată ziua împreună cu cealaltă persoană şi trăiesc în lumea lor. Însă e o chestie cu două tăişuri aici, pentru că dacă dau greş cu ceva, rămân singuri şi de aici până la o urâtă depresie nu mai e decât un singur pas. Şi când spun asta, mă gândesc cu părere de rău la concertul ăla la care n-am ajuns astă vară. Prietenii ştiu de ce.

Nu pot să nu-mi aduc aminte de însemnarea pe care a scris-o blonda pe dulce-amarui.com, care nu se adresează numai fetelor. Sincer, aş recomanda chestia asta şi multor cunoscuţi de-ai mei care mereu sunt nervoşi, puşi pe harţă. Parcă mi-l aduc aminte pe ficus astă-vară cum zicea: get drilled or something.

Eu în momentul ăsta sunt detaşat de situaţia asta. Sunt genul de călător sau… trecător mai bine zis, care observ, reţin şi cuget, dar pentru pun în practică. “De ce?”, ar spune colegu’ Sandu (sau Markus), care mă vede înconjurat mai mereu de fete frumoase. Pentru că n-am chef, pentru că n-am poftă şi pentru că nu-mi arde de-aşa ceva acum. Mă simt ca în povestea aia de o ascultam eu când eram mic de la învăţătoare, când şoarecele, pisica şi câinele priveau ascunşi cum stăpânul mânca din caşcavalul pe care se bătuseră ei înainte ca acesta să intre în cameră. Şi nu salivez chiar aşa de rău la acel caşcaval.

În concluzie, iubiţi-vă mult, vorba lu’ Nenea Mircea Radu Bre, dar cu cap! Nu-i uitaţi pe ceilalţi din jurul vostru, chiar dacă asta e greu. E frumos să te pierzi împreună cu persoana iubită într-un loc, departe de tot, însă atunci când vei reveni la viaţa ta, fără acea persoană, s-ar putea să nu mai ai aceiaşi prieteni. Nu le întoarce spatele celor care au nevoie de-o vorbă bună pentru că tu eşti acum cu mintea zburătoare. E greu să le acorzi şi altora din preţiosul timp pe care-l petreci cu cealaltă persoană, dar gândeşte-te că nu sunteţi numai voi doi pe pământ.

Destul cu concluzii şi alte cugetări pe tema asta. Vă las în continuare cu o piesă clasică :

Comments (3)

By A.Faith, 24 - May - 2008 0:38

Nu înţeleg o chestie şi treaba asta mă frământă de vreo 2 săptămâni: de ce să faci rău cuiva cu bună ştiinţă (să enervezi persoana respectivă spre exemplu) , iar după o bună bucată de timp, să-ţi ceri scuze? E o dilemă care m-a ţinut treaz vreo câteva nopţi şi care azi a revenit în discuţie, în urma unor neînţelegeri.

Să explic mai pe larg ce vreau să spun. Luăm două persoane, x şi y. Y greşeşte intenţionat cu ceva faţă de X dar îşi susţine în continuare opinia greşită, cu toate că în adâncul sufletului ştie că nu are dreptate. După o bună perioadă de timp, y vine spăşit la x şi îşi cere scuze, admiţând că a greşit şi că nu a avut dreptate. De ce e nevoie să faci rău intenţionat şi apoi să-ţi ceri scuze? Chiar nu înţeleg chestia asta! Şi ne mai întrebăm de ce speranţa de viaţă e aşa scăzută, de ce ne simţim zi de zi mai nervoşi, mai stresaţi, mai frustraţi.

O altă chestie pe care nu o înţeleg este acea situaţie când eşti rugat (pus) să faci ceva pentru cineva din simplul motiv că respectivei persoane îi e lene să-şi ducă la bun sfârşit obligaţiile. Nu neg faptul că există şi cazuri în care datorită volumului mare de muncă un singur cap e prea puţin şi ai nevoie de ajutor, dar de aici până la a face munca altuia şi respectivul să doarmă bine mersi, e cale lungă frate… Adică, munceşte tu Gabi, că eu dorm.

Poate că din toate ăstea ar trebui să înţeleg faptul că unii nu merită nici măcar să-mi îndrept privirea spre ei, dar totuşi, nu mă caracterizează asta. Nu e chiar aşa uşor să-i dai dracu’ pe toţi şi să trăieşti în lumea ta, să-ţi faci viaţa *exact* aşa cum vrei tu. Cum o cita şi Adriana pe Janis Joplin (“Me and Bobby McGee”), «Freedom it’s just another word for nothing left to lose». Sunt atât de multe lucruri care mă deranjează şi pe care totuşi le tolerez, însă de fiecare dată îmi doresc mai mult şi mai mult să scap de ele. Există şi momente în care datorită acţiunilor mele, scap de tot ceea ce înseamnă factori de stres pentru mine. Şi atunci e în mintea mea genul ăla de linişte morbidă, prevestitoare de ceva rău.

Poate că sunt de neînţeles acum, că la început blamam ceva fără drept de apel, iar spre final admit posibilitatea conform căreia există şi o altă variantă, însă nu e bine nici aşa, nici aşa. Nu e bine nici când eşti antisocial şi faci totul doar pentru a te menţine pe tine pe linia de plutire (a se citi că te doare fix undeva între buca stângă şi buca dreaptă de ce se întâmplă în jurul tău), dar nici atunci când îţi dai interesul pentru x, pentru y şi eşti luat de prost.

N-ar strica o încheiere mai bună la această însemnare, dar n-avem alta. E scris fără preview, e scris fără corecturi şi nici nu l-am recitit înainte de a-l publica. Aşadar, concluzia o trageţi voi, eu pun punct.

Comments (0)

By A.Faith, 3 - May - 2008 22:05

Văd uneori pe stradă oameni care mă sperie. Oameni care arată ca nişte umbre, care pun pas după pas de parcă s-ar strecura pe lângă un zid şi ar vrea să fie nevăzuţi. Oameni zdrenţuroşi care aprind imaginaţia mea, imaginându-mi de multe ori că sub masca de om neîngrijit se află de fapt altcineva, mult mai cunoscut şi/sau important.

Uneori mi-am dorit şi eu să fiu ca o umbră printre cei cunoscuţi, să văd dacă reuşesc să mă strecor în vieţile lor fără ca ei să fie conştineţi de asta. De ce? Poate pentru că într-un cadru oficial, cu toţii adoptăm acel aer… protocolar ne ascundem în spatele unor măşti adevărata faţă. Măşti precum politeţe, bun simţ sau dorinţa de a face bine ascund de cele mai multe ori adevăruri care spuse fără niciun fel de menajament, dor şi aduc durere în sufletul celor din jur.

Aş vrea să încerc o dată chestia asta, să văd cum se vede lumea mea privind de afară.