Azi am avut un drum pe la liceul meu. Fostul meu liceu. De fapt, liceu simplu, pentru că nu prea l-am considerat aşa des ca fiind al meu, apartenenţa mea acolo fiind mai mult teoretică. Spun asta pentru că niciodată nu m-am simţit în largul meu acolo.
Nu s-a schimbat nimic! Au rămas în mare parte aceeaşi profesori, cu aceleaşi mentalităţi pe care eu personal, le consider învechite/greşite/you name it. Nu vreau să credeţi că trag concluzii pripite, aşa că rămâneţi pe frecvenţă, voi încerca în rândurile de mai jos să-mi argumentez ideile.
Mă întreba o prietenă acum câteva zile dacă mă duc la Let’s Do It Romania, că se apropie data mult mediatizată. Rog persoanele numite Oana Brătilă să închidă browserul sau să plece pe alt site şi să nu citească rândurile de mai jos.
Personal, nu sunt de acord cu asta. Uitaţi-vă la clipul de mai sus. Voi ce înţelegeţi din asta? Că mârlanii pot să arunce pe jos tot ceea ce vor ei, se găseşte mereu o fraieră care să strângă după ei? Nu mersi Eu vreau să fiu pe filmul meu şi cum nu arunc căcaturi la întâmplare şi nu-mi bat joc de mediul înconjurător, nu vreau să fiu eu cel care-i sprijină pe ce-i care-o fac din indiferenţă sau din lipsă de educaţie.
În altă ordine de idei, tot respectul pentru cei care trec peste astfel de gânduri. Vă apreciez munca, vă respect, dacă vă pot ajuta cu ceva, o s-o fac necondiţionat (dovada fiind postarea acestui promo fără să mă fi rugat cineva în prealabil), dar vă rog eu frumos, nu mă puneţi să strâng mizeriile altora, pentru că nu o s-o fac şi nici nu cred că o să-i educe în vreun fel asta.
Promiteam pe twitter acum câteva zile că voi scrie o poveste despre ce fel de personaj am întâlnit în trenul de la Bucureşti la Craiova. Era prea „epic” să ţin doar pentru mine tot ce-am aflat.
Am tot amânat, din dorinţa de a scrie alte posturi mai „la subiect”, însă azi mi-am redefinit priorităţile de natură editorială. Ştiu, sună pompos, but bear with me !
A fost o dată…
Veneam cu trenul de la Bucureşti. Fusesem să retrag actele de la o facultate, să mă interesez cu privire la alta şi să mă duc la cel mai tare concert, ever la care am asistat vreodată. Ştiţi cum e în tren, în vagoanele compartimentate stai cu multă lume, în timp ce în ultimele vagoane bate vântul. Am nimerit de această dată o tipă cu o fetiţă de 4 ani care n-avea stare, o femeie 40+ cu un alt copil (bănuiesc eu că avea cam 10 ani) care la fel, n-avea stare, un tip foarte serios care a adormit în primele 10 minute după ce s-a pus pe scaun şi un tip de vreo 18-20 de ani, la prima estimare.
Şi, vorba lu’ nea Mărin, merge trenu’ taca-taca, şi încep discuţiile din nimic să pornească, să treacă timpul mai repede. De la naş am aflat că în alte compartimente e mai liber şi am reorganizat acolo călătoria: eu, naşul şi tipul de care vorbeam mai înainte. Acum, fiecare începe să povestească de-ale lui.
Tipul în cauză (nu ştiu cum îl cheamă, nu s-au făcut prezentări) a început să ne povestească despre ce planuri are el pe viitor. În primul rând, facultatea. Oh, un potenţial ASE-ist care vrea să mai încerce o dată la anu la Finanţe-Bănci’, pentru că acum au fost prea mulţi oameni care au candidat (?!!?!) şi a rămas la o facultate la care se intră uşor: la Politehnică. Mirat de precizarea lui, am fost curios să aflu care sunt veleităţile sale în domeniu, însă tot ce-am reuşit să scot de la el a fost: „bă, am intrat la buget, mă doare-n paişpe dacă o termin sau nu, scap de gura alor mei anul ăsta, văd eu după ce fac”. Mhm…
Apoi, a urmat povestea cu privire „făcutul banilor”. După lamentările de genul „în România nu mai merge nimic”, „la noi aici nu te bagă nimeni în seamnă” sau „nu te ajută nimeni”, a urmat cireaşa de pe tort. Acum un an, omul s-a dus în Franţa, în vizită la un coleg. Vă povestesc mai târziu şi cum a ajuns acel coleg de-al său acolo, altă istorioară savuroasă!
Omul intra pe site-uri de socializare cu oameni gay, cu care conversa o bună perioadă de timp, suficient cât să le câştige încrederea şi să le poată solicita diverse beneficii materiale. În cazul în care „partida” era bună, le cerea bani de călătorie pentru o vizită, după care se făcea nevăzut. Aşa a reuşit să-şi ia un VW Passat din ’98 pe care momentan îl ţine în curte la ţară, că n-are bani să-l înscrie/înmatriculeze. Poate până la următoarea ţeapă!
Amicul lui plecat în Franţa îi era tovarăş de „plimbat cu Dacia bunicului fără permis, noaptea prin sat”. S-au înţeles bine, s-au întovărăşit şi se mai dădeau din când în când la mici furtişaguri: un bon de benzină din teancul tatălui care lucra la o hidrocentrală, un 10 lei din portofelul mamei, minciunele de genu’. La un moment dat, celălalt a plecat „să-şi facă un rost în viaţă” şi să beneficieze de serviciile sociale din Franţa, oferite de Crucea Roşie: mâncare, cazare, îmbrăcăminte şi bani „pe degeaba”. Trai frăţicăăăăă!
Aşa a făcut şi el recent, fiindcă se poate şi e amuzant să mergi cu trenul pe naşpa în Franţa, că doar nu te dă nimeni jos şi amenzile oricum nu le poţi plăti, pentru că tu nu ai niciun act la tine… Trăiască serviciile sociale, care în România lipsesc cu desăvârşire, bată-le-ar vina!
Încă nu am terminat! Un alt amic de-al tipului de care vă povestesc suferă de epilepsie şi s-a gândit să profite de acest lucru. Plănuieşte să emigreze în Serbia şi să ceară azil politic, pentru că a auzit el că aşa poate să nu facă nimic şi să primească bani ca să stea.
Vara asta s-a gândit să se ducă la Liberty Parade, că tot au zis ai lui că-l răsplătesc pentru reuşita de la BAC. Ceva notă de trecere, dar pe care n-a vrut s-o divulge, menţionând doar că n-a fost „8 sau 9”. A tot petrecut pe-acolo profitând de bunăvoinţa amicilor, mai „fă-mi şi mie cinste c-o bere” sau chestii similare. Desigur, s-a îmbătat până nu-şi mai aduce aminte ce-a făcut şi tot tacâmul, dar asta e ceva normal
Am adus în anumite momente în discuţie şi idei ceva mai normale, din punctul meu de vedere, precum „fă ceea ce-ţi place”, „găseşte-ţi un job”, „munceşte”, însă răspunsul a fost ceva de genul „da, dar nu mă ajută nimeni”. Pentru că omul era setat pe o chestie: statul trebuie să-i ofere tot ceea ce are el nevoie, întocmai felului în care un bebeluş e hrănit de mama lui. Serviciile sociale de care spuneam mai înainte că duce România lipsă!
Din păcate (sau din fericire?) eu la Craiova am coborât, el având drum spre Timişoara. Aş fi aflat probabil mai multe de la el, pentru că era dispus să discute multe şi cu detalii bogate, fără să se cramponeze foarte tare de impresia lăsată.
M-am gândit foarte mult la cele discutate şi am ajuns la concluzia că din păcate, gândirea asta nu reprezintă un caz izolat. Ceea ce e foarte trist. Mi s-a confirmat pentru a mia oară că tinerii români au o profundă lipsă de viziune şi nu gândesc pe termen lung. În plus, nici sistemul educaţional nu te ajută foarte tare să-ţi găseşti calea de urmat în viaţă. Nu mă exclud din categoria „ameţiţilor”, fiindcă o bună perioadă de timp nici eu n-am avut habar ce răspuns să ofer la întrebarea „unde te vezi peste 5 ani?”. Însă, acum am o oarecare idee, ceea ce-mi oferă o oarecare stare interioară de bine.
Din fericire însă, azi am reîntâlnit un fost coleg de liceu. Omul a terminat acum vreo 2 ani şi între timp s-a apucat de-o facultate care i se potriveşte şi care-i place. Are viziunea dincolo de genunchiul broaştei şi dacă reuşeşte să-şi pună în practică măcar o mică parte din ceea ce plănuieşte, am o bănuială că o să ajungă departe şi că o să-şi poată ajuta pe această cale familia destul de greu încercată. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de povestea celui din tren şi să fac o comparaţie. Te pune pe gânduri această diferenţă.
Oare care dintre cele două personaje reprezintă majoritatea din rândul oamenilor sub 25 de ani din ţara noastră? Vouă nu vă e frică să încercaţi să găsiţi un răspuns la această întrebare?
Poate că acest articol ar trebui să ajungă la urechile celor care sunt mai direct implicaţi în probleme de gen: motivonti.ro, empower.ro sau ceva similar.
Îmi place cum s-a numit proba de ieri: simularea competenţelor digitale. A fost o simulare şi o să fie mereu o simulare, fiindcă în marea lor majoritate, competenţele digitale ale marii majorităţi a elevilor de clasa a 12-a sunt la nivelul clasei 1 în cel mai fericit caz, dacă e să privim prin prisma programei şcolare.
E trist să nu ştii în ziua de azi cu ce se mănâncă un document Word sau un Powerpoint. E vorba de noţiuni de cultură generală. Dincolo de limbajul de lemn şi de complicarea cu varianta tradusă după ureche în limba română a interfeţei de Office, există lacunele fiecărui elev. Recunosc, la partea de Acces nu mă pot numi vreun cunoscător. M-am jucat de foarte puţine ori cu aplicaţia şi atunci doar din curiozitatea de a vedea ce face şi la ce ajută. Rareori mi-a fost de un real folos, deci nu o pot trece în categoria “daily used apps”. Dar totuşi, cât de greu e să deschizi un fişier şi să efectuezi nişte operaţii simple, intuitive? Aparent, pentru unii noţiunea de “structură de directoare” e la fel de complicată precum demonstrarea formulei E=MC².
Şi ce e cel mai trist e că se pune acelaşi calificativ pentru majoritate. Şi ştim cu toţii că majoritatea decide într-un sistem democratic. Mi-e frică să mă gândesc la faptul că oamenii care nu sunt în stare să facă ceva util în viaţă vor decide peste câţiva ani încotro ne îndreptăm noi toţi, ca naţiune. Mi-e frică să mă gândesc la faptul că un scenariu precum Idiocracy poate deveni realitate în mai puţin de 1000 de ani.
Nu cred că mai e nevoie să detaliez subiectul site-urilor picate datorită faptului că nu s-a aşteptat nimeni la un aflux aşa mare de vizitatori. E aşa de greu să pui la punct un sistem de caching sau de load-balancing astfel încât să nu serveşti 404 la o pagină de interes naţional…
E trist.
Am mai citit şi alte păreri despre acest subiect la Alleks, Flori ş Axel, dar majoritatea au acelaşi ton.
PS: subiectele pe care le-am avut eu ieri sunt ataşate la acest post. de remarcat ce scrie în subsolul paginii.
Am citit la Marius Sescu ieri un articol de promovare pentru o reţea de bloguri educaţionale, edublog.ro, destinată celor care iau parte activ la procesul educaţional: elevi, profesori, bibliotecari, etc. Aşa cum am comentat, consider că succesul unei astfel de platforme de blogging la nivel naţional e departe în timp şi greu de atins fără o campanie susţinută de sus.
De ce?
Pentru că mulţi nu ştiu să folosească nici măcar email-ul. Am fost nevoit în cadrul campaniei umanitare derulate împreună cu ATDC să comunic prin email nişte informaţii destul de importante, la fel cum am avut şi nevoie să primesc feedback de la elevii cu care am colaborat. Nu am reuşit. Au scris mesajul la subiect, au greşit adresa, au renunţat, s-au lamentat şi până la urmă am dat telefoane într-o zi cât pentru o lună. Şi nu vorbesc despre elevi mediocrii, veniţi din vârful dealului
Pentru că mulţi profesori consideră internetul ceva evil. Internetul e locul ăla unde elevii postează clipuri în care îşi bat joc de colegii lor şi rămân fără servici după ce cazul ia amploare, fiind mediatizat intens de vreun post de televiziune sau de vreun ziar de scandal. Iar dacă au descoperit internetul, acesta se rezumă la Yahoo! Messenger. No mail, no blog, no social networking, no. N O T H I N G!
Antecedente
Episodul Ariel (1, 2) e cel mai elocvent exemplu că exprimarea liberă a opiniilor cu privire la şcoală e un vis frumos. Ce-i drept, nu ştiu câţi pot rămâne obiectivi în însemnările lor, însă acest aspect e discutabil.
Cătălina încearcă să pună bazele blogului Colegiului Naţional Carol I Craiova, dar până acum s-a lovit de refuzul conducerii. Încercările de până acum au fost sortite din start eşecului.
Nu ştiu decât o singură excepţie de la regulă, de care am aflat de-aici. S-ar zice că au succes şi că vor avea succes şi de-acum înainte Nu pot decât să le urez toate cele bune!
Aşadar, edublog.ro o să aibă sprijin de sus? De la Minister? De la Inspectoratele Şcolare? De la conducerile şcolilor? Dacă da, atunci edublog.ro o să fie un proiect logo-ul cu care vreau tricou. Dacă nu, mă consolez cu ideea că au încercat.
Soluţii
Evanghelizare venită de la nivel înalt (inspectori în principal, ei chiar au influenţă), conferinţe, campanii publicitare pe forumurile unde activează cadre didactice, promovare în cadrul activităţilor extraşcolare, concursuri recunoscute la nivel naţional ca activităţi extracurriculare (punctate în conformitate cu metodologia) şi multă multă muncă.
În încheiere, vă urez mult succes şi sper să mă înşel cu privire la previziuni.
Comments (4) 
Eu vreau să fiu pe filmul meu şi cum nu arunc căcaturi la întâmplare şi nu-mi bat joc de mediul înconjurător, nu vreau să fiu eu cel care-i sprijină pe ce-i care-o fac din indiferenţă sau din lipsă de educaţie. 
Themocracy