Comments (9) Ce facem noi pe bloguri în general, când ne plictisim aşa de tare şi ne năpădesc gândurile şi ne fute o stare de-aia nasoală şi aşa mai departe?
Ne căcăm filozofie frate! Şi la câteva luni, recitim, din întâmplare şi ne gândim: ce dracu’ am vrut mă să zic aici? Nu sunt sănătos la cap… Dar lasă, ne e prea teamă să recunoaştem, citând un mare clasic în viaţă. 
)
Am început dimineaţa ca oricare alta. Rutina de zi cu zi, email, blog, forum, toate în câteva minute. Apoi şcoală. Numai că azi m-am oprit la un chioşc de ziare şi-am cumpărat Gazeta de Sud. M-a interesat în primul rând subiectul de pe prima pagină, cu Sala Polivalentă. E una din construcţiile pe care mi-o aduc aminte vag în forma ei întreagă. Tot ce ştiu acum despre ea e că “înfrumuseţează” Craiova. O altă ruină. Însă nu asta m-a făcut să rămân fără cuvinte. Ştirea despre accidentul feroviar m-a făcut să mă gândesc mult. La viaţă, la cât de scurtă e ea, la tot felul de chestii existenţiale. Cât de mult îmi doresc să plec să mă plimb? Cât de mult vreau să văd Moldova? Cât de mult vreau să văd ţara asta şi chiar mai mult de-atât? Mi s-a urcat sângele la cap când am văzut la ştirile de la ora 18 un tip de la CFR Călători (şeful regionalei Bucureşti dacă nu mă înşel), cum spunea că în România nu s-a mai întâmplat un astfel de accident de 25 de ani. Tare mult mi-aş fi dorit să-l întreb atunci: ia zi bă tu, deşteptule, sunt aşa de sigure trenurile româneşti cum le lauzi tu? Şi când te-ai urcat ultima oară într-un tren ca să poţi spune chestia asta? O fată de 17 ani a murit după ce i-a fost secţionat gâtul de o bucată de contraşină intrată prin podeaua vagonului. E vorba de-o moarte deosebit de violentă. Acum râzi, eşti fericit, peste 2-3 minute îţi dai ultima suflare. N-o cunosc, n-am nicio legătură cu ea, nu i s-a mediatizat numele (din motive lesne de înţeles), dar totuşi stau şi mă gândesc: oare, câte-o fi realizat ea până la vârsta de 17 ani?
Dar eu, eu ce am realizat până la vârsta asta? N-am terminat nici liceul, n-am ajuns nici în locurile pe care vreau să le (re)văd, n-am întâlnit încă toate persoanele pe care vruiam să le întâlnesc. N-am plantat un pom. N-am făcut suficiente persoane fericite. N-am adus destule zâmbete. N-am avut un copil mic în braţe de care să m grijă, fie şi pentru câteva minute. Fata asta care a murit, ce-a realizat în cei 17 ani de viaţă? Ce va rămâne după ea? Ce o va face cunoscută? Modul în care a murit? Cum şi-o vor aminti oamenii?
O altă ştire care m-a pus pe gânduri a fost cea cu cutremurul din China. Dacă în România a fost vorba “doar de un banal accident feroviar”, acolo lucrurile stau şi mai rău: mii de morţi, oameni răniţi, oameni rămaşi pe drumuri, vieţi distruse. Da, sunt chinezi, sunt mulţi, dar totuşi… Coincidenţă (cel mai probabil) sau nu, tot azi s-a produs un alt cutremur, în Bulgaria. 4,5 grade pe scara Richter, s-a resimţit şi-n Craiova (pe hârtie), şi-n Bucureşti. Mă gândesc oare ce s-ar fi întâmplat dacă cutremurul ăla mare avea loc în Bulgaria. România ar fi fost una din cele mai afectate ţări, iar Craiova era aproape. Eram în timpul orei atunci. Ce s-ar fi întâmplat? Mă cutremur când mă gândesc.
Îmi fac griji pentru mâine, că am o zi plină şi importantă. Matematică. Eterna mea problemă. Se poate numi asta problemă, având în vedere alţii au altele pe cap?
Da, am o dispoziţie proastă, alimentată de cerul întunecat de nori de-afară, de … tot. Şi dacă nu m-am plâns suficient până acum că vreau aia, că vreau ailaltă, mai spun că acum vreau o pauză. O pauză de la tot. O pauză de filozofie. O noapte în care să nu mă gândesc decât la chestii existenţiale. Şi-o zi. Şi-o altă noapte…
Cum zice şi Diana în postul ei, e dureros atunci când îţi moare cineva. Mai ales atunci când cineva la care ţii. Fie că e vorba de un om sau de un animal, orice pierdere te afectează. Îmi aduc aminte când eram mai mic ( acum vreo 4 ani şi ceva, poate chiar mai bine ) că am avut şi eu o căţea cu care am crescut împreună. Continue reading 'Am obosit'»
Panorama Theme by 
Themocracy
