Este drumul cu cei mai mulţi sinucigaşi pe km. L-am făcut de cel puţin 10 ori în ultimele 12 luni şi de fiecare dată şoferul (fie că am fost eu sau altcineva) a fost nevoit să încetinească până la viteze foarte mici pentru a trece pe lângă un dobitoc cu sânge în alcoolul din vine, care abia se mai ţinea pe picioare şi se ghida spre casă după axul drumului.
Azi, pe lângă faptul că drumul avea 2 benzi pe care puteau merge cu greu două maşini, s-a găsit un dobitoc care mergea pe 7 cărări să ţopăie de pe acostament fix în mijlocul drumului. Şi e nasol pentru o maşină fără ESP să frâneze cu 2 roţi pe zăpadă şi 2 roţi pe drumul ud. Şi spune-i de mamă, de tată, de fraţi şi alte neamuri, că deh, ce poţi să-i faci?
În rest, toate bune şi frumoase. Aviz amatorilor de Rânca: nu se poate urca fără cauciucuri de iarnă şi/sau lanţuri. N-ar strica să aveţi 2 perechi de lanţuri la voi să vă echipaţi şi roţile din spate, indiferent dacă aveţi sau nu ESP. Eu am experimentat sentimentul de a vedea Octavia pusă de-a latu’ drumului şi de a mă ruga să nu vină vreunu’ sanie de sus. Totuşi, să nu divagăm. Aici ninge ca-n poveşti, zăpada e cu cel puţin 30 de cm mai mare decât era ieri. Powder all-the-way.
Eu îmi pun la încercare internetul via Orange folosindu-mi telefonul pe post de modem. Se descurcă ok. Cea mai mare viteză obţinută? 9kb/s. Suficient cât să-mi aduc aminte de vremurile în care în funcţie de modul în care cârâia modemul, ştiam viteza cu care o să stau pe net.
Alleks, Vali, Virgil, Ovisebdan, voi ce mai aşteptaţi? Hopa sus în(tr-o) maşină şi hai pe pârtie, că-i tare fain pe-aici!
Azi cuvântul de ordine e iartă. Iartă-l p-ăla care te trezeşte cu noaptea în cap, iartă-l p-ăla care te sună după vreo 5 luni în care n-a zis nici bună ziua, nici futu-te-n cur să te scoată la o bere în 30 de minute când tu dormi mort de somn, iartă-l p-ăla care urlă când vorbeşte cu tine că are nervi, iartă-l p-ăla că … şi tot aşa.
Bă, io am o problemă şi nu-i de-a bună: mi-e greu să iert. Nu pot. Am o impotenţă, o neputinţă, cum vreţi voi să-i ziceţi. Nu pot. Mi se ridică părul în cap când ştiu că trebuie să stau la masă cu vreun dobitoc notoriu, la care vorbeşte gura fără el, căruia i-am iertat de multe ori glume nesărate.Iau foc atunci când cineva vine cu scuze idioate,când eu ştiu clar, din nenumăratele întâmplări la care am asistat, că episoadele o să se repete cu o consecvenţă de invidiat.
Sunt inflexibil, dau dovadă de lipsă de compasiune, dar dă-o-n morţii ei de treabă, că am eu parte de destulă inconstanţă în mediile din care plec, mai e nevoie să găsesc lucruri de genul ăsta şi acolo unde vreau să mă duc? Ete de-al dracu’ nu vreau să iert pe cineva, te oftici? Du-te ş vorbeşte-n pungă!
Iertarea e un dar, se dă, nu se cere. Eu dacă vreau să recâştig simpatia cuiva, muncesc, nu mă milogesc. Nu plâng şi nu mă lamentez. Bag capul între urechi, merg pe burtă şi văd eu cum o scot la capăt. În niciun caz, nu mă duc să-i impun ăluia ceva.
În strânsă legătură cu subiectul, două melodii vechi, dar mişto: Continue reading 'Iartă'»
Azi Craiova a avut un ritm lent. Maşinile mergeau cu 30 maxim, 40 km/h, pietonii nu se mai grăbeau, traficul a fost lejer… Închipuiţi-vă că jos la Unirea nu era nicio coadă la semafor, pe sensul spre Universitate. Nu vă gândiţi că brusc oamenii şi-au reconsiderat priorităţile şi şi-au organizat timpul atât de bine încât nu mai aveau niciun fel de grijă presantă. Nici pe departe. De vină a fost ploaia de aseară şi îngheţul de peste noapte, care mi-a transformat oraşul într-un adevărat patinoar.
Şi mi-a plăcut 
Mi-a plăcut pentru că lumea a învăţat că uneori e bine să laşi lucrurile pe ultima sută de metri, gândindu-te că te sui în maşină şi goneşti de nebun pe stradă, uitând de pietoni, priorităţi şi chestii d-ăstea neînsemnate.Mi-a plăcut să văd cum şoferii au păstrat distanţa regulamentară între maşini (chiar dacă la Poliţia Circulaţie, la biroul de accidente, era cooaaaaaaaadddddddăăăăăăăăă ).
Cel mai plăcut a fost să văd pietonii cum mergeau atenţi ce se întâmplă în jurul lor. Spre deosebire de alte zile, în care te poţi lovi de cineva care merge robotic, fără să belească bine ochii pe unde calcă, azi a fost bine. Mai vedeam cum cade unul-altul, dar asta era normal. Adevărul e că unii nu se descurcă aşa bine pe gheaţă ca mine 
.
Oricum, însemnarea asta nu are rolul de a-mi evidenţia mie calităţile de patinator amator. Mai degrabă, e un semnal de alarmă cu privire la indiferenţa cotidiană pe care o văd din ce în ce mai des: indiferenţă faţă de mediu, indiferenţă faţă de oraş şi chiar indiferenţă faţă de propria persoană uneori.
M-a inspirat Miruna, care a scris un articol foarte interesant. Draga mea, din păcate, indiferenţa faţă de propria persoană se reflectă şi în societate. Multiplicând asta la nivel naţional, încep să mă îngrijorez. Câteodată îmi doresc să fie polei în fiecare zi, şi nu numai pe stradă.
Azi am îngheţat. La propriu şi la figurat. Asta nu e vreme de stat afară, indiferent ce ai face, cum te-ai îmbrăca sau ce ai avea de făcut. E vreme de stat în casă, la filme plictisitor de lungi, lenevind în pat, eventual cu un ceai cald cu scorţişoară. E vreme de sărbători. Sau cel puţin aşa visez eu.
Prima zi de şcoală după o bine meritată vacanţă s-a derulat într-un ritm foarte… antrenant. Ne-am antrenat unii pe alţii să dormim, care pe unde apucă, de preferat cât mai aproape de calorifere. Atât noi, cât şi profesorii, am fost surprinşi de prezenţa la ore: ei de noi că am venit, noi de ei când am vrut să plecăm. Prima zi de-a şoarecele şi pisica, dar din păcate ultima.
Cred că e prima zi după o lungă perioadă de timp în care pot să fac tot ceea ce mi-am propus cu o seară înainte. Am reuşit să-mi gestionez timpul într-o manieră care mă pune pe gânduri: de ce dracu’ n-am făcut aşa până acum? E pentru prima oară când acord fix 2 ore job-ului şi să termin tot ce aveam pe ordinea de zi. E frumos, dar e al dracu’ de greu să te concentrezi 2 ore la o singură chestie. După, vrei o neapărat o pauză.
Şi pauza am sărbătorit-o prin muncă: dresaj canin în cea mai primitivă formă. Adică am ieşit la o plimbare cu Cora, timp de 30 minute. Am rezistat amândoi eroic, dat fiind faptul că afară sunt minus… multe multe grade! Acum ea doarme şi eu mă pregătesc să închid şandramaua. Mi-am ieşit din ritm.
Pentru cei interesaţi, azi l-am văzut pe Sammy şi-am apucat să vorbim puţin. Pleca la Bucureşti, cu o mulţime de bagaje. Era viu, mişca, respira, deci trăieşte. Poate ne mai povesteşte şi el cum o mai duce, că în ultima vreme… lipsă, pauză, stop!
Vă mai aduceţi aminte bradul meu? Da, ăla cu care am făcut pe cineva să zâmbească, să fie fericită & so on? Nu? Eh, căutaţi aici, o să găsiţi povestea. Bucurie mare atunci, toate frumoase, însă ce-a mai rămas din acele momente? Păi ia să vedem… ăăă, nimic? Da, nimic 
Fiecare a revenit la viaţa lui, cu problemele de zi cu zi, bradul ăla a ajuns iar în cutia lui de carton şi-a fost pus la prăfuit până anul viitor, când sper că iar mă va face fericit şi poate, nu numai pe mine .
Continue reading 'O brad… ce-ai fost cândva frumos!'»
Parerea mea, Personal
| 
brad, eşecuri, fericire, Hip Hop, iarna, intrebari, loyal mc, Muzică, reuşite, sarbatori, viaţa de zi cu zi
Comments (5) 
Themocracy