Comments (1) Pentru că eu, la ora publicării articolului, probabil îmi fac de lucru pe la ore, vă las cu două articole de excepţie, pe care le voi da de acum înainte ca exemplu celor pe care îi mai aud cu „nu pot să ies în oraş că m-am certat cu ai mei”, „nu vin colo că am treabă cu ai mei”, „nu mă lasă ai mei la munte” şi aşa mai departe.
PS: e în pregătire şi o dezvoltare a ideii de mai sus, aşa că ăştia cu astfel de probleme, vă mai invit pe-aici.
Am mai scris aici. De fapt, acolo am scris despre cadoul nepotrivit. Acum voi scrie despre cadoul potrivit care vine de la o persoană nepotrivită. Că deh… viaţa te pune şi în astfel de situaţii. Aşadar, dragii mei, să vă povestesc:
Să zicem că ai nevoie de o chestie. De o carte, de o excursie, de o … ceva. Orice. De preferat, ceva ce nu îţi poţi permite în secunda în care ai nevoie de acel ceva. Apare de la orizont un personaj, care îţi oferă pe tavă, exact ceea ce îţi doreşti. „Ca cadou”.
Întrebarea mea este: îl acceptaţi sau vă puneţi întrebarări suplimentare (precum: de ce acest personaj, de ce tocmai acum, de ce tocmai asta, etc.etc.) ?
Voi v-aţi aflat vreodată în postura de a vă crea obligaţii prin acceptarea unui cadou? La modul: „dacă eu ţi-am luat cadou ceva, acum trebuie să-mi iei şi tu mie ceva” sau „acum trebuie să te revanşezi aşa cum zic eu” Eu da, şi nu a fost prea plăcut. O dată am ales soluţia cea mai puţin politicoasă, dacă o pot numi aşa, anume aceea de a returna darul. Altă dată, m-am conformat şi am plecat la cumpărături (bleah, urăsc!) că deh…
Aş spune că un cadou, e la fel de periculos ca o ceartă. Nu ştii niciodată ce urmează după: o împăcare sau o perioadă (aparent infinită) dominată de pică, ranchiună şi resentimente. Nu ştii dacă răsare soarele sau se înteţeşte furtuna. E … cu două tăişuri, ca să continui aceiaşi în acelaşi ton de comparaţii.
Doro spunea mai de mult într-o însemnare:
Problematica pierderii timpului prin cele mai de fiţe magazine, în vederea achiziţionări cadoului optim pentru sărbătorit/ă a fost rezolvată: nu parfumurile, accesoriile sau ţoalele sunt cadourile cu adevărat inspirate şi potrivite. De-acum în colo când umbli prin magazine după un cadou frumos, ia-o direct spre librărie, nimic n-o să-l bucure pe sărbătorit mai tare decât o carte captivantă şi pe placul lui.
Să fie oare cartea cadoul perfect? Nu, nici pe departe. Cadoul perfect, în opinia mea, nu există. Cadoul cel mai potrivit este doar acel cadou făcut după îndelungi “cercetări” şi tatonări. Şi nici atunci, nu se poate numi cadoul perfect.
PS: însemnarea asta se datorează faptului că am primit nişte întrebări dubioase după ce am publicat asta.
Întotdeauna am încercat să vin şi cu nişte soluţii pentru anumite probleme pe care le văd, nu numai să critic fără rost. Problema e următoarea: ziarele nu se descurcă online. Chiar dacă Zoso nu le iartă nicio greşeală şi se ia de orice stângăcie din New Media românească, se pare că nu e suficient. De filozofat îi las pe alţii, cu siguranţă se pricep mai bine ca mine.
Eu am următoarele idei:
Completări, cineva?
Parerea mea
| 
idei, media, romania, ziare
Welcome back Gabi! Bine ai revenit acasă. Aproape o săptămână departe de casă, la munte, în zona Petroşaniului, despre care voi povesti zilele care urmează (am povestit atunci, acum doar voi publica – probabil).
N-am timp, n-am chef, nu am dispoziţie de nimic. Şi când zic nimic mă refer la cele peste 1000 de email-uri din inbox, din care cel puţin 300 sunt marcate importante, mă refer la multitudinea de persoane care vor să-mi spună ceva, să vorbească cu mine, la bloguri, la explicaţii de dat şi multe altele. Nu, nu vreau să văd nimic, sunt încă în vacanţă, deşi mă despart câţiva km buni de ceea ce am numit eu viaţă bună.
Da, am cunoscut şi viaţa bună şi mai vreau, dar tare mă tem că o astfel de viaţă bună n-o să mai am prea curând. Ştiu, sunt pesimist, am o stare proastă, am bere la bord, am zile grele weekendul ăsta şi nu numai şi mă rog, mai bine închei. Cert e că m-am întors acasă şi am scris multe la munte.
Ce mai ziceam chestia asta… Toate visele încep cu replica asta: “când o să mă fac eu mare…” . Visezi să mergi la mare, visezi să mergi la munte, visezi la găşti de prieteni care hălăduie cât e ziua şi noaptea de lungă pe drumuri, din bar în bar, din club în club, din dormitor în dormitor. Visezi la chefuri, orgii, beţii crunte şi alte chestii. Visezi la multe, dar de cele mai multe ori, rămâi doar cu visele.
Scriu asta gândindu-mă la cât de nefericită şi tristă a fost Oana vara asta. Săraca de ea, o compătimesc. A pătimit vreo lună de zile (o lună să fie, sau mai mult?) mai rău ca un copil… ştie ea cum 
. Scriu şi mă gândesc: ce contează mai mult? să-ţi vezi visul îndeplinit? contează modul în care ţi-l îndeplineşti?
Mi-am dorit de hăhăhă să ajung la mare. Şi uite-mă, la mare. În Constanţa. Vara. Aş putea să spun că mi-am îndeplinit visul, că sunt fericit, dar n-o fac. De ce? Pentru că nimic din cele descrise aici nu au avut loc şi nu vor avea loc. Pentru că visul ăla a fost aşa… un vis de vară, într-o după-amiază, la umbra balansoarului, între două discuţii pe net. La dracu’, toate se reduc la internet.
Acum, am rugămintea la cei care mă cunosc: să mă trageţi de mânecă atunci când devin prea egoist sau visător. Să-mi daţi una peste cap dacă mai spun vreodată că ajung la mare, în orice fel, sub orice pretext, oricând, orcum… Nu, nu mai vreau nimic aşa… la voia întâmplării.
Când o să mă fac eu mare, poate o să-mi vină şi mie mintea la cap şi n-o să mai fac nşpe mii de compromisuri doar pentru a-mi vedea visul împlinit. Nu de alta, dar e doar o iluzie împlinirea acelui vis. Şi a multor alte vise. Yeah, I know, shitty mood. Need beer, need my town, need my friends, need my girl… Poate, când o să mă fac eu mare…
Panorama Theme by 
Themocracy
