Iartă
Comments (6) Azi cuvântul de ordine e iartă. Iartă-l p-ăla care te trezeşte cu noaptea în cap, iartă-l p-ăla care te sună după vreo 5 luni în care n-a zis nici bună ziua, nici futu-te-n cur să te scoată la o bere în 30 de minute când tu dormi mort de somn, iartă-l p-ăla care urlă când vorbeşte cu tine că are nervi, iartă-l p-ăla că … şi tot aşa.
Bă, io am o problemă şi nu-i de-a bună: mi-e greu să iert. Nu pot. Am o impotenţă, o neputinţă, cum vreţi voi să-i ziceţi. Nu pot. Mi se ridică părul în cap când ştiu că trebuie să stau la masă cu vreun dobitoc notoriu, la care vorbeşte gura fără el, căruia i-am iertat de multe ori glume nesărate.Iau foc atunci când cineva vine cu scuze idioate,când eu ştiu clar, din nenumăratele întâmplări la care am asistat, că episoadele o să se repete cu o consecvenţă de invidiat.
Sunt inflexibil, dau dovadă de lipsă de compasiune, dar dă-o-n morţii ei de treabă, că am eu parte de destulă inconstanţă în mediile din care plec, mai e nevoie să găsesc lucruri de genul ăsta şi acolo unde vreau să mă duc? Ete de-al dracu’ nu vreau să iert pe cineva, te oftici? Du-te ş vorbeşte-n pungă!
Iertarea e un dar, se dă, nu se cere. Eu dacă vreau să recâştig simpatia cuiva, muncesc, nu mă milogesc. Nu plâng şi nu mă lamentez. Bag capul între urechi, merg pe burtă şi văd eu cum o scot la capăt. În niciun caz, nu mă duc să-i impun ăluia ceva.
În strânsă legătură cu subiectul, două melodii vechi, dar mişto: Continue reading 'Iartă'»
Themocracy