Comments (2) Dacă există un film numit “În pat cu duşmanul” ei bine eu o să scriu un post numit “La masă cu amantul”. Că nah, am fost pus în postura asta acum ceva vreme. Şi e al dracu’ de cinic şi de mişto 
! Când tu eşti amantul. Continue reading 'La masă cu amantul'»
Nu mă apuc eu acum să defac firul în jde mii de bucăţele şi să analizez aceste cuvinte din toate punctele de vedere, ci vreau doar să remarc anumite aspecte pe care le-am observat zilele ăstea. Cine zicea că dragostea-i o prostie, o pierdere de timp… ăla n-a iubit niciodată. Şi spun asta convins de asta. Cine nega existenţa iubirii cu siguranţă a trecut printr-o experienţă neplăcută.
Destul cu definiţiile. Ideea e că de curând, m-am întâlnit cu o bună prietenă de-a mea şi-am văzut-o mergând de la depărtare. Parcă plutea. Vorbea la telefon şi era aşa de fericită… A închis până la umă, aşa că am grăbit pasu’ şi-am prins-o din urmă. Am vorbit destul de mult, că aveam drum comun. Despre ea, despre şcoală, despre tot felul de chestii. La un moment dat, am întrebat-o ce-i cu ea de-i aşa fericită, că ultima oară când am văzut-o era plouată rău. Şi, după ce s-a fâstâcit puţin, a recunoscut că iubeşte şi e îndrăgostită de-i vine să-şi ia zboru’ .gif){kind=small}
. Şi s-a apucat şi mi-a povestit mergând pe stradă tot felul de întâmplări amuzante. Mă uitam la ea şi o vedeam că radia de fericire.
Alţii, când iubesc, au tendinţa să uite de tot ce-i în jurul lor. De muncă, de şcoală, de prieteni, de tot. Se văd toată ziua împreună cu cealaltă persoană şi trăiesc în lumea lor. Însă e o chestie cu două tăişuri aici, pentru că dacă dau greş cu ceva, rămân singuri şi de aici până la o urâtă depresie nu mai e decât un singur pas. Şi când spun asta, mă gândesc cu părere de rău la concertul ăla la care n-am ajuns astă vară. Prietenii ştiu de ce.
Nu pot să nu-mi aduc aminte de însemnarea pe care a scris-o blonda pe dulce-amarui.com, care nu se adresează numai fetelor. Sincer, aş recomanda chestia asta şi multor cunoscuţi de-ai mei care mereu sunt nervoşi, puşi pe harţă. Parcă mi-l aduc aminte pe ficus astă-vară cum zicea: get drilled or something.
Eu în momentul ăsta sunt detaşat de situaţia asta. Sunt genul de călător sau… trecător mai bine zis, care observ, reţin şi cuget, dar pentru pun în practică. “De ce?”, ar spune colegu’ Sandu (sau Markus), care mă vede înconjurat mai mereu de fete frumoase. Pentru că n-am chef, pentru că n-am poftă şi pentru că nu-mi arde de-aşa ceva acum. Mă simt ca în povestea aia de o ascultam eu când eram mic de la învăţătoare, când şoarecele, pisica şi câinele priveau ascunşi cum stăpânul mânca din caşcavalul pe care se bătuseră ei înainte ca acesta să intre în cameră. Şi nu salivez chiar aşa de rău la acel caşcaval.
În concluzie, iubiţi-vă mult, vorba lu’ Nenea Mircea Radu Bre, dar cu cap! Nu-i uitaţi pe ceilalţi din jurul vostru, chiar dacă asta e greu. E frumos să te pierzi împreună cu persoana iubită într-un loc, departe de tot, însă atunci când vei reveni la viaţa ta, fără acea persoană, s-ar putea să nu mai ai aceiaşi prieteni. Nu le întoarce spatele celor care au nevoie de-o vorbă bună pentru că tu eşti acum cu mintea zburătoare. E greu să le acorzi şi altora din preţiosul timp pe care-l petreci cu cealaltă persoană, dar gândeşte-te că nu sunteţi numai voi doi pe pământ.
Destul cu concluzii şi alte cugetări pe tema asta. Vă las în continuare cu o piesă clasică :
Am citit. M-am gândit. Am numărat până la zece şi ideea a rămas aceeaşi. M-am gândit la altceva, da’ n-am putut trece cu vederea. Uite cum stă treaba : eşti prieten bun cu cineva. O ajuţi când poţi, te ajută când poate. Definiţia prietenie apropiate. Genul ăla de prietenii care chiar crezi că durează. Apoi, conjunctura strică această relaţie, lăsând-o undeva la stadiul de “salut-salut” din când în când. Bun. Acu’ la câteva luni bune de-atunci, de când vă rezumaţi să vă auziţi din joi în paşti, auzi de la terţi că respectiva a fost împreună cu x. Aşa, bravo ei, să fie fericită, ce mă interesează pe mine treaba asta? S-au despărţit? Ah, păcat, dacă tot se-nţelegeau aşa bine. Suferă? Păcat. Hai să-i dau un mesaj s-o mai înveselesc puţin, ca-n vremurile bune. Da’ poate intepretează aiurea. Mai bine las pe mâine.
Care-i de fapt ideea? De ce suferă? De proastă 
) Fără supărare, da’ chiar suferi de proastă. În timp ce tu stai şi plângi şi te dai de ceasu’ morţi, el e cu alta. Nu-l cunosc decât din vedere, da’ e tipic smardoi care se crede buricu’ pământului. Mă rog, aş mai zice câteva, da’ n-are rost. Ideea e în felul următor: fată dragă, nu fi proastă!
De ce am scris asta? Ce m-a făcut să-mi bag nasu-n treaba lor? Păi deşteapta vrea să-şi lase serviciul. E în pragul depresiei şi pe lângă faptul că trăieşte ca o fantomă, a mai dat-o şi pe alcool. Sper să te simţi tu şi să nu fiu nevoit să vorbesc eu cu maică-ta.
Voi dacă eraţi în postura mea, ce făceaţi? Nu mi-ar prinde rău un sfat.
Chiar mă gândeam azi despre ce să mai scriu. Să mă apuc să scriu despre întrebările pe care le pune Eugen aici şi aici, nu prea am chef. Nu de alta, dar mi s-a cam urât să tot discut despre blogging & stuff. Îmi e deajuns că de fiecare dată când mă întâlnesc cu vreo cunoştiinţă care are habar despre ce e ăla un blog (în adevăratul sens al cuvântului) discuţia gravitează în jurul acestui subiect. Nu spun că m-ar deranja sau că ar fi un subiect despre care n-aş putea înşira rânduri întregi. Doar că mi s-a cam tăiat. Eh şi cum după blogging, pasiunea mea e vorbitul la telefon (cu orele) azi în mijlocul unei conversaţii (îl iubesc pe ăla care a adus cosmote-ul în România) mi-a venit o idee super, pe care vreau s-o dezvolt în rândurile care urmează. Certurile într-o relaţie. Care e de fapt rolul lor? Sunt benefice sau sunt acel ceva care aduce îndoială, care destabilizează totul? Păi, să vedem!
Panorama Theme by 
Themocracy
