Discuţii în contradictoriu
Comments (8) 
Fiecare a avut în viaţă cel puţin o discuţie în contradictoriu. Cu un părinte, cu un profesor, cu un vânzător, cu un om în staţia de autobuz, cu vreun prieten, cu vreo prietenă, cu… cineva. Unul credea o chestie, altul credea o altă chestie (de preferat exact opusul) şi de-aici, discuţii.
Până aici, totul bun, numai că de cele mai multe ori aceste discuţii degenerează. Primul pas e tonul mai agresiv, urmează apoi argumentele mai puţin plăcute celuilalt, eventual riposta cu o jignire (arma supremă în materie de idioţenie, că dacă nu eşti în stare să-ţi susţii părerea, să începi să jigneşti, mi se pare de-a dreptul idiot), reacţia la acea jignire, palme, pumni, picioare, săbii, topoare, puşti, tancuri, aviaone, război, mondial.. apocalipsă. Hoo, că am deraiat io ca trenu’ de la subiect.
Câţi dintre voi ştiţi să discutaţi în contradictoriu?
Eu recunosc sincer, discuţiile în contradictoriu sunt o plăcere pentru mine, fiindcă îmi solicită acea parte a personalităţii mele, şi anume perseverenţa. Nu cedez uşor, cu atât mai puţin dacă eu consider că am dreptate.
Câţi dintre voi sunteţi în stare să vă susţineţi părerea, până la punctul în care vi se demonstrează contrariul, după care… să admiteţi că aţi greşit?
Eu recunosc sincer, dacă ai dreptate, o să-ţi dau dreptate. Cu privire la acel aspect, asta nu te scuteşte de a-mi demonstra că ai dreptate în alt context, peste nu ştiu cât timp.
Câţi dintre voi aţi jignit, pentru că n-aţi înţeles de fapt, ce vruia celălalt să spună?
Eu recunosc sincer, am făcut-o de câteva ori şi acum, poate că-mi pare rău. E una din dorinţele mele pentru viitor: să fiu olecuţă mai tolerant şi mai nepăsător când vine vorba de chestii care nu mă afectează direct. E loc pentru toţi sub soare şi fiecare pasăre pe limba ei piere.
Câţi dintre voi oferiţi răspunsul “că aşa zic eu” ca argument într-o discuţie?
E chestia care mă scoate din minţil. Cine eşti tu ca să spui chestia asta? Ce garanţie prezinţi tu pentru a te crede? Nici Biblia nu mai e crezută pe cuvânt. De ce tu eşti o excepţie la regula “trust no one” ?
Vă provoc la o discuţie în contradictoriu: eu sunt de părere că părintele care îşi jigneşte copilul fără motiv, ar trebui să-şi ceară scuze. Nu prin “hai că-ţi ia tata bomboane” sau tăcere când vine vorba de subiectul în cauză. Cred că ar trebui să-şi facă mea-culpa şi să acţioneze puţin diferit, faţă de cum ar face-o faţă de altcineva, care nu-i e decât o cunoştiinţă (fie că e prieten, şef, vecin sau mai ştiu eu ce alt raport social).
Themocracy