Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă misc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Si mă cheamă Cora.
Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt schiop şi cad mereu!
Şi stau singur toată ziua
Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să traiesc.
Şi când mă gândesc ce bine
M-aş juca şi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copii de pe drum! …
Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar placea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!
Dar copiii răi la suflet
Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi de fel …
M-a lovit din rautate
Cu un taxi în picior,
Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor …
Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea sa-mi fie bun,
Si-as putea sa-l musc odata
De picior, sa ma razbun,
Dar îl las aşa, să vadă
Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.
Vă mai aduceţi aminte de poezia asta de la grădiniţă? Cred că prima dată când am plâns în faţa altor oameni decât familia mea a fost atunci când educatoarea ne-a citit cu intonaţie aceste versuri. Ţin minte că mi-am imaginat un câine pe care îl văzusem eu o dată fără un picior şi fiecare cuvânt mi-a sunat apoi în cap multă vreme după.
Accidentul
Aseară, am plecat de-acasă cu Geo şi cu Cora. Fiindcă în lesă nu stă foarte cuminte, am lăsat-o iniţial liberă, vreo 300-400 de metri. Din păcate (sau din fericire?) aproape de Biroul de Accidente (atenţie, reţineţi acest amănunt) al Poliţiei Circulaţie de pe Câmpia Izlaz, am văzut nişte câini destul de cunoscuţi în zonă pentru temperamentul agresiv şi i-am pus lesa Corei. M-aşteptam să se potolească puţin, doar că n-a fost să fie. S-a zmucit şi a fugit spre un câine (sau pisică, n-am observat foarte bine ce-a fost) de pe un alt trotuar.
Nici n-am apucat să termin de strigat „Cora”, că o maşină a venit în viteză şi a lovit-o. Totul s-a derulat atât de repede încât tot ce am apucat să fac a fost să merg la ea, s-o iau în braţe şi să mă asigur că trăieşte. Nu mă gândeam nici la cel care a lovit-o, nici dacă vin alte maşini, nici dacă are ceva grav… nu vruiam decât s-o ştiu că respiră.
Maşina care a lovit-o şi-a continuat drumul, după ce a încetinit puţin. Nu, dacă vă întrebaţi dacă a oprit sau nu, eu n-am văzut-o să fi oprit. Dintr-un Passat staţionat pe trotuar a coborât o femeie care m-a ajutat s-o iau din mijlocul drumului care mi-a confirmat că maşina nu a oprit. Aveam să aflu că a fost vorba de un taxi.
Au trecut câteva ore bune de când s-a întâmplat asta (ieri seară, pe la 9) şi încă nu realizez foarte bine ce s-a întâmplat. Mi-aduc aminte că am văzut-o pe Cora inertă pe caldarâm, schelălăind din toată puterea ei, aşa cum niciodată nu mi-a mai fost dat s-o văd. M-am simţit neputincios. Mă gândeam că o să-mi moară în braţe, cum am asistat în urmă cu câţiva ani la o scenă pe o altă stradă. Cel puţin atunci şofeul a avut bunul simţ să coboare şi să se asigure că n-a lovit un copil. Mai mult, acel şofer s-a oferit să-l ducă la o clinică veterinară… Nu mi-aş fi dorit chestia asta, fiindcă Geo i-a sunat pe-ai mei între timp şi nu cred că m-aş fi urcat cu ea într-o maşină străină, îndreptându-mă spre nicăieri, dar …
Orele de după
Am căutat vreo 2 ore în continuu o clinică veterinară unde să putem afla ce-a păţit, dacă are ceva grav, dacă reuşeşte să scape (fără prea mari sechele), dacă dacă dacă… Am ajuns într-un final pe strada Humuleşti (undeva în zona Fabricii de pâine, la o staţie de tramvai depărtare de Institut), împreună cu tata. La o privire mai atentă, la lumină şi prin ochelarii doctoriţei, s-a prezis ceea ce azi s-a confirmat: o fractură la unul din picioarele din spate.
A urmat o noapte în care nu am putut să dorm deloc. Am vrut în primă fază să mă uit la TV, dar m-am lăsat repede păgubaş. L-am lăsat pornit şi m-am uitat pe pereţi, trecându-mi prin cap tot felul de gânduri şi previziuni apocaliptice cu privire la starea ei de sănătate. M-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă murea pe loc sau dacă murea în braţele mele sau ce s-ar fi întâmplat dacă maşina trecea peste ea sau … sau… sau
Azi la prima oră am fost în picioare şi am fost la cabinetul doctorului Safta, aflat în zona Institutului, între Borcanul cu Miere şi NRG. După radiografie s-a confirmat fractura deschisă de femur. Norocul (dacă îl putem numi aşa) a fost că osul si-a rupt în două de la mijloc, şi nu au fost afectate articulaţiile. A urmat operaţia la care eu n-am putut să asist. Aveam o noapte albă la activ, plină de gânduri şi de stres şi am plecat să-mi iau o cafea. Între timp am vorbit Marius la telefon şi m-am mai calmat.
„Happy” End
Acum… acum Cora are o tijă de vreo 10 cm în picior, şi merge în 3 picioare. E ca un … nu ştiu cum s-o numesc. După un şoc aşa puternic, o noapte de dureri şi 2 anestezii generale, nu găsesc termen de comparaţie pentru starea în care se află acum. Am fost asiguraţi că în ciuda traumatismului grav, în 6 luni o să fie ca nouă. Şi când te gândeşti că acum şase luni era toată cât are acum doar coada…
Cert e că zgarda o să rămână de domeniul trecutului. E nevoie de ham pentru ea şi chiar dacă e mai scump (în secunda de faţă, nu mai contează deloc aspectul financiar) o să-l aibă când o să fie vindecată. Mă gândesc acum la postul pe care l-a scris Dojo cu ceva vreme în urmă, în care spunea că pe marginea drumurilor din România e un adevărat cimitir de oameni şi de animale. Putea să fie un copil… nu un câine. Putea să fie un câine vagabond, nu câinele meu…
Comments (0) 
BMW. Şi de-atunci lumea nu mai e la fel!
promovare
| 
bmw, evenimente, maşini, vise 
)
Themocracy