Comments (1)

By A.Faith, 27 - November - 2010 16:37

Cred că uşor uşor acest blog se transformă într-un tumblr blog, pentru că văd că apar tot mai multe articole la care dau „reblog”.

Dacă acum câteva zile îl „rebloguiam” pe Hoinaru, azi a venit vremea lui Makavelis, care a scris un articol ce a picat la fix. Vă invit să-l citiţi aici pe îndelete. Eu voi prelua câteva chestii din el pe care le voi dezvolta, pe principiul „batem şaua să priceapă iapa”.

In ultima vreme ma tot gandesc la idei de afaceri (…)

(…) Si ma gandeam, unul singur poate juca rolul asta, de partener de afaceri, acesta fiind prietenul meu cel mai bun (…)

(…) Ma gandesc sa luati in considerare urmatoarele chestii: (…)

(…) - De cate ori te-a dezamagit, ti-a facut niste nasoale (…)

(…) - Ce s-ar schimba la el/ea daca in viata lui/ei intervine dragostea nebuna. Crezi ca e genul de barbat caruia i se pune p***a pe gura si uita de tot? Crezi ca e genul de femeie ce se indragosteste ca la 16 ani si lasa tot pentru ceea ce crede ea ca e dragostea vietii? (…)

(…) - Daca e ambitios, vrea mai mult de la viata, nu se multumeste cu putin. (…)

Concluzia cea mai bună la acest articol e stock-photo-ul din articolul original: people change. Din păcate, se pare că cei pe care te puteai baza acum câţiva ani azi nu mai sunt la fel de dispuşi să mute munţii din loc alături de tine. Moving on, nothing else to see around here.

Comments (5)

By A.Faith, 25 - August - 2010 18:52

Se pare că ieri a făcut foarte multă vâlvă acest articol în tweetosfera cu care interacţionez eu, aşa că am considerat necesar să-l menţionez şi aici, pentru că 140 de caractere nu mi-ar fi fost suficiente pentru a scrie tot ce-aveam pe suflet cu privire la acest subiect. Şi nu, nu e vorba numai de bloggeri în articolul ăla Cel puţin eu nu văd lucrurile atât de limitat.

De ce avem nevoie de apreciere în viaţa asta?

Pentru motivare?

Şi cu motivarea ce faci?

Îţi faci treaba mai bine?

Cum îţi poţi face treaba mai bine dacă nu ai ce-ţi trebuie?

Cum poţi să munceşti când nu ştii dacă mâine o să mai poţi muncii acolo?

Cum poţi să munceşti când nu ştii sigur dacă acasă o să ai ce să mănânci?

Cu ce îţi ţine de foame aprecierea tuturor celor din jurul tău când n-ai 3 lei să bei un cico în oraş?

Cu ce te încălzeşte o bătaie pe umăr dacă trebuie să-i spui iubitei la telefon să ia ea un pachet de … ţigări şi-o cola şi să vină la tine în loc s-o suni să-i spui „suit up, ’cause we’re goin’ out” ?

Cum poţi să te arăţi încântat de un email de felicitare când următorul e o notificare de neplată a ultimei facturi de internet?

Cum poţi să te bucuri de toate reuşitele profesionale când acestea se dovedesc efemere şi un an mai târziu oamenii care se uitau cu admiraţie la tine azi nici măcar nu mai au bunul simţ să răspundă unui salut?

Dacă apreciezi ceva, apreciează la modul concret, nu din pix sau din vorbă, că alea nu ţin de mâncare. Dacă tu crezi că omul pe care-l ai în faţa ta face toţi banii, păi dăi banii, nu-l bate pe umăr în timp ce-i spui „next”.

Ia să vedem, cine e de acord cu ce am zis eu mai sus?

Comments (5)

By A.Faith, 28 - July - 2010 15:04

Citeam aseară pe un blog o discuţie despre 3 lucruri pe care le aprecia respectiva persoană la viaţa sa şi am realizat că poate dintre toate lucrurile pe care le apreciez la viaţa mea e sănătatea. N-am avut norocul decât de operaţii simple (polipi, la faţă acum câteva luni, ceva simplu oricum) iar bolile pe care le-am experimentat sunt răceli şi alte minciunele asemănătoare. Mă pot considera un om sănătos şi n-ar fi fair-play din partea mea să mă plâng de faptul că 3 zile pe săptămână n-am voie să mă ating de alcool din cauza unor antibiotice

Însă acum câteva zile am văzut la Virgil asta şi mi-am dat seama că nu am de ce să fiu supărat. Nu am motiv să mă plâng de faptul că am dat-o în bară cu admiterea fiindcă sunt viu, trăiesc şi pot să  merg mai departe, având atâtea alternative la dispoziţie!

Mi-am adus aminte cât de fragilă e viaţa, cum sunt momentele în care suni disperat la 112 şi te rogi cu toată puterea fiinţei tale să ajungă ambulanţa aia o dată, cum numeri secundele şi cum simţi că totul se năruie de-asupra ta. Mi-am adus aminte ce înseamnă să petreci o noapte întreagă patrulând holul unui spital, tresărind ori de câte ori se deschide o uşă, cu zgomotul şi piuitul cadenţat al aparatelor de întreţinere artificială a vieţii. Sunt momente pe care nu vreau să mi le amintesc, dar sunt flash-uri de memorie care-mi vin involuntar în cap când aud de experienţe asemănătoare.

Cum spunea şi cel care a scris aici: „ telefonul ăla oribil, pe care toţi îl aşteptăm fără să ne dăm seama, ăla care îţi spune că s-a întâmplat ceva foarte nasol”. Nu ni-l dorim, nu-l conştientizăm, dar uneori parcă îl aşteptăm…

Nu mă simt în măsură să fac promisiuni de genul „o să fac, şi-o să dreg” pentru că în momentul de faţă ar fi fără acoperire, dar îmi promit mie că nu voi rămâne pasiv cu privire la această problemă.

Cred că cel mai în măsură să vă dea toate detaliile este chiar fratele celui care are probleme, om ce poate fi găsit la această adresă sau prin email: sarpente at yahoo punct com

Diana Stoleru, îmi permit să îţi atrag atenţia asupra acestei poveşti. Ştiu că nu ne cunoaştem foarte bine, ştiu că omul pentru care eu solicit puţină atenţie nu-ţi e coleg, dar e o poveste care ar putea avea un final fericit, la fel cum a fost în cazul lui Daniel Răduţă.

Oameni buni, Roxana are o ofertă greu de refuzat. Sunt multe căi prin care poate fi ajutat un om, totul e să vrei!

Dida, cu tine îmi permit să fiu mai familiar. Puţin ajutor, se poate?

Camelia, omul e în Timişoara. Am auzit lucruri frumoase despre gaşca voastră de-acolo. Poate reuşiţi să faceţi ceva

Facem şi noi o familie fericită? Ajutăm un om bun?

update: Timişoara is on the move.

update again: Daniel s-a ocupat şi organizează o licitaţie în urma căreia banii obţinuţi vor fi donaţi cauzei noastre. Licităm şi noi ceva?

Comments (10)

By A.Faith, 21 - April - 2010 23:48

O să încep cu cea mai mare frustrare a mea din ultimele 6 luni de zile: oamenii care și-au luat telefoane ca să nu răspundă la ele. Băi, mă calcă rău de tot pe neuron treaba asta. Dacă ți-ai luat celular, telemobil sau cum dracu vrei să-i mai spui și dai numărul altora, fă bine și răspunde. Scuzele de genul „nu l-am auzit”, „era pe vibrații”, „nu-l țin cu mine”, „eram în camera cealaltă” nu țin. Nu poți să răspunzi sau nu vrei să răspunzi, îl închizi. Sună omu’ o dată, vede că e închis și dacă e important, trimite un sms cu notificare de primire ca să știe o treabă. Ah, ai un motiv obiectiv pentru care n-ai răspuns? Uită-te în p*la mea la apelurile pierdute și dă un bip/mesaj/telefon înapoi, că nu te doare mâna. Sau spunei omului: bă, nu-mi place de fața ta și nu vreau să-ți răspund la telefon. Ca să știe o treabă și să nu te mai sune.

Mi se întâmplă și mie să nu răspund pe moment. Dar sun înapoi, ASAP. Dau mesaj sau în cel mai rău caz dau bip. Mi se pare o nesimțire cruntă ca în ziua de azi, având atâtea mijloace de comunicare moderne să bagi scuza: știi, n-am avut credit. Căcat, ai avut email, twitter, facebook, hi5, ym, etc. la dispoziție. Chiar nu puteai să lași acolo un „băi boule, nu ți-am răspuns pentru că nu mi s-a arătat mie în ziua aia să vorbesc cu tine, o să te caut eu când mi se scoală mie”? Păi nu, că știi, n-am avut credit, că n-am avut timp, că {insert dumb reason here}.

Și nu, nu vorbesc despre o singură persoană așa cum ați putea crede. Nu, meteahna asta e valabilă pentru tot tipul de persoane: puști de 14-15 ani, persoane de-o seamă cu mine și chiar oameni în toată firea. Da, e cam nasol să ai treabă ATUNCI cu cineva a cărui vârstă depășește numărul de la pantofi, să-l suni, să nu-ți răspundă și să te sune după câteva ore în care tu fie te-ai chinuit de unul singur, fie ai încercat în toate felurile să dai de persoana respectivă și să-ți spună: ah, scuze, nu l-am auzit, eram acasă și era pe silențios.

Băi, îmi doresc din tot sufletul să vi se fure telefoane, să le pierdeți, să rămâneți fără agenda telefonică, fără sms-uri, să vă lase bateria când vă e lumea mai dragă, să vă umfle operatorul facturile și altele asemenea pentru că o meritați cu vârf și îndesat. Știu că nu e frumos din partea mea să zic asta, dar am ajuns la un punct în care deja nu mai suport. Să suni 5 persoane într-o seară, la o oră mai mult decentă, având o treabă serioasă de rezolvat și niciunul să nu răspundă pe motiv că „nu l-am auzit” te aduce în stare să-ți iei câmpii și să-i spui respectivului/respectivă: bă/fă, ești prost(ă)!

Altă treabă care mă calcă pe nerv e promisiunea nerespectată. Nu vreau să fac pe lupul moralist, dar când vine vorba de chestii sensibile, fac pe dracu’ în patru și măcar dreg problema. Am un prieten (mă rog, vorba vine, o să vedeți în rândurile ce urmează) pe care l-am împrumutat acum fix 12 luni cu suma de 40 de lei. Pe principiul: bă, dă-mi și mie niște bani până săptămâna viitoare că-mi trebuie neapărat. Și e nasol, că nu știi care-i baiu și poate omu’ ăla chiar are nevoie atunci. Bine coane, când mi-i dai înapoi? Prietene, săptămâna viitoare îi ai! Știind că nu lucrează l-am întrebat: și de unde îi dai? Păi nu știu, văd io, fac rost. Bă, facem altfel, să nu zici că sunt io rău: să-și facă returul în 30 de zile. Ai o lună la dispoziție și suma nu e așa mare. Hai acu’ să bem o cafea, fac io cinste.

Mă credeți dacă vă spun că au trecut fix 4 luni în care omu’ n-a răspuns la telefon?

4 luni în care nu l-am sunat să-mi recuperez 40 de lei, că nu era o sumă foarte mare și pe-atunci aveam un venit sigur la dată fixă. 4 luni în care am încercat să dau de el prin toate mijloacele posibile: l-am sunat, i-am dat mesaje, l-am căutat pe ym, pe mail, pe blog, le-am spus părinților să-i să îi amintească să treacă pe la mine să vorbim, i-am făcut o vizită la birou (din păcate, nu l-am găsit), nimic! Parcă a intrat în pământ. Am decis să trec banii la capitolul „pierduți pe stradă” și să-mi văd de viața mea. 2 luni mai târziu (în care a fost la fel de „tăcut”) ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Băi, scuze, mii de scuze, să vezi c-o fi ș-o păți. Mane, ești fără bun simț. Pretine, gata, se face, luni ai banii. P*la, iar n-a mai răspuns la telefon. Prin iarnă, m-am trezit cu el la poartă. Băi, am venit să-ți dau datoria aia, știi tu. Băi, mersi, da’ să știi că ai fost mârlan. Și scoate 20 de lei. Păi știi, au fost 40. Da mane, dar n-am atâta, îți mai dau eu 20 lei săptămâna viitoare. Bineînțeles că nu i-am mai văzut niciodată restul de bani de la el.

Oameni buni, gândiți-vă că proverbul „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” e real și nu cred că vă doriți să pățiți la fel. Nu-mi stă în caracter să le dau oamenilor de gen „lecții de viață” pe același tipar, dar credeți-mă, nu de puține ori am fost la un pas de a mă dezbrăca de caracter și de a le trage o țeapă cu o sumă „four figures” unor indivizi de genul ăsta.

Aș vrea să mai povestesc și despre promisiunile de genul „da, facem treabă” și câteva zile/săptămâni/luni mai târziu: păi stai frate, că nu se poate că… {bâlbă} păi… pentru că {insert really really really dumb reason here}. Aviz celor de la Dacia. Prietenii știu de ce.

Fucktards!!!

sursa foto

Comments (13)

By A.Faith, 4 - January - 2010 22:00

După ce-am fost la Sibiu, am ajuns la şi pe la Cluj. Pentru că aşa se face, în primul rând trebuie să mulţumesc celor care au făcut posibilă deplasarea mea acolo şi distracţia venită la pachet: Andrei Crivăţ – responsabil cu distracţia şi Alin Mechenici – responsabil cu cazarea.

Clujul a însemnat pentru mine WWW-Party şi câteva plimbări prin zăpadă, fără să fiu pregătit pentru cele -20 de grade pe care le-am îndurat. Aşadar, am gustat doar o mică bucăţică din tot ceea ce promite oraşul. Am realizat că stăpânirea austro-ungară n-a fost o idee chiar aşa rea precum auzim prin toate cărţile de istorie. Arhitectura oraşului Cluj Napoca e mărturie. Ştiu, nu mi-ar fi plăcut să mă refer acum la acest oraş acum cu Kolozsvár sau să fi fost nevoie să îmi iau paşaportul la mine, dar să dăm cezarului ce-i al cezarului.

Panoramă a oraşului Cluj Napoca de pe terasa restaurantului Panoramic

Continue reading 'Cluj'»