Comments (16) E cald afară. E frumos şi e soare şi eu mă gândesc la mare. Cum situaţia financiară e mai mult decât bună (am luat salariu + primă) mă gândesc la un trip. Constanţa HERE I COMEE!!!!!!!!
Acum, să-mi dea şi mie cineva două palme să mă trezesc la realitate 
V-a plăcut Crăciunul?
E o întrebare la care aş vrea un răspuns, pentru că am o vagă bănuială că răspunsurile sunt variate. Sunt oameni care apreciază Crăciunul pentru că au amintiri plăcute din trecut şi alţii care îl apreciază pentru că atunci îşi formează nişte amintiri plăcute, care să contrasteze cu ceea ce ştiau ei până atunci. Primii sunt oamenii fericiţi, care de Crăciun sunt şi mai fericiţi, pe când cea de-a doua categorie îi reprezintă pe cei care încă învaţă să fie fericiţi.
În ziua de azi, avem o multitudine de opţiuni cu privire la fericirea pe care cu toţii ne-o dorim. Avem o multitudine de opţiuni care reflectă diversitatea societăţilor în care trăim. Şi tocmai diversitatea asta mă sperie, fiincă ajung să citesc despre metode care nu mă fac deloc să văd cu ochi buni evoluţia prin care mă aştept să trec eu şi cei pe care îi cunosc. Am citit de curând un articol pe TechCrunch (link) legat de cadouri virtuale. Şi cum pentru orice cadou trebuie să plăteşti într-un mod sau altul, cadourile despre care se vorbea acolo erau plătite cu bani reali. Pe scurt, plăteai ceva ce nu primeai niciodată. Plăteai pentru un vis. Titlul acestui articol este comercianţii de vise şi voi încerca în rândurile de mai jos să exemplific pe cât posibil comercianţii de vise din jurul meu şi de care am auzit..
Când a fost ultima oară când aţi dăruit o plantă sau o floare cuiva drag? Nu mai sunt la modă florile actuale? E o ruşine să te plimbi cu un trandafir în mână? E mai sexy o porcărie idioată care ajunge să se piardă într-un final printr-o pungă de gunoi sau pe stradă, când se grăbeşte undeva, decât o carte şi-o felicitare?
Fotografiile sunt asigurate de Cătălina, căreia trebuie să-i mulţumesc pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine.
Azi am văzut la Realitatea, într-unul din puţinele momente în care mă uitam la TV, că americanii îi câştigă pe afgani de partea lor pentru că le oferă Viagra. Sunt lideri musulmani trecuţi de mult de prima tinereţe, cu un harem de întreţinut care colaborează cu americanii şi le oferă informaţiile de care au nevoie pentru câteva pastile de Viagra. Americanii le oferă visul, iar ei, întocmai unui câine mort de foame, sar şi sfâşie prada, uitând de alte valori. Nu, nu consider că ei greşesc şi că ei se folosesc greşit de afgani, dar problema e că şi noi facem în mare parte aceleaşi greşeli: ne focusăm pe ceea ce ne lipseşte şi ne lăsăm hrăniţi cu vise, uitând ceea ce avem.
De prin august se tot discută despre criza economică mondială, acea apocalipsă care urmează să vină şi să ne înghită pe toţi. La fel cum s-a vorbit şi de LHC, la fel cum s-a întâmplat şi în 2000 şi tot aşa. Ne place să ne hrănim cu vise şi apoi să ne plângem că trăim într-o lume rea, dar niciodată nu ne punem problema de ce e aşa. E mişto să minţi şi să te laşi minţit, dar ideea e că toate trebuie să aibă o limită, altfel… e cam nasol Era o chestie interesantă într-un terminal de Ubuntu, care după ce te logai ca administrator (root), îţi spunea:
With great power comes great responsability
Mai ţin cont oare cei din ziua de azi, care au putere asupra viselor şi dorinţelor maselor, de zicala de mai sus? Rezolvă ei oare prin CSR (corporate social responsability) toate problemele create chiar de ei? Tare mi-ar plăcea să existe mai mulţi ca Sandra, care să renunţe la campaniile de imagine făcute în momente inoportune, pentru a se dedica mai degrabă acţiunilor cu rezultate palpabile, nu viselor şi iluziilor.
Şi pentru că uneori, şi eu am nevoie de vise, permiteţi-mi să visez la:
Am devenit şi eu un comerciant de vise? Bine măcar că eu nu vă cer bani pentru a citi ceea ce scriu aici
Continuarea de-aici.
În tren era mare buluceală. Toţi se grăbeau, toţi aveau bagaje, toţi se împingeau, toţi vruiau aveau să ajungă la destinaţie. El însă n-avea una. Aşadar, eroul nostru se urcase în tren, degajat, cu ghiozdanul în spate, nepăsător de toată forfota din jurul lui. Dintre toţi, el nu se ducea undeva anume, ci doar pleca departe de toată abrambureala din viaţa lui. Nu-l interesau nici certurile ce urmau să apară după ce se va afla că «a plecat de-acasă». Nu-l interesa nici măcar că poate în urma acestui episod, viitorul lui nu va mai fi atât de strălucit, precum prevăd acum părinţii lui. Da, taică-su îl vrea mare arhitect, student la Cluj, dar chitara … chitara se-nvaţă mai bine cu profesorul Dinică la Bucureşti. Păi altfel cum… Continue reading 'În tren'»
După 2 ore de critică intensă (argumentată şi constructivă) primesc nota 10 pentru frecvenţă, 9 pentru originalitate, 7 pentru stil şi-o steluţă, ca în clasele I-IV, FB cu steluţă. Însă, partea grea a fost s-o conving să-mi arate câte ceva din creaţiile ei. Acum, mă declar fan. O să-mi fac tricou şi-o să scriu pe el : FAN #1 ADRIANA . Mai departe, vă las în compania unei povestioare 100% reală, scrisă de ea :
Pe vremea cand colegele mele visau la “cavaleri fara de teama si fara de prihana, calare pe cai albi”, eu visam haiduci si pirati. Eram insa suficient de realista ca sa stiu ca nu tot ce zboara se mananca si ca piratii si haiducii au murit de mult. Eram si prea cinica, si nu mi-am dat seama ca uneori, visele se implinesc. Asa se face ca atunci cand l-am cunoscut pe el, aveam un prieten asa cum visau colegele mele sa aiba, si nu m-am prins ca mi-am intalnit visul. A trebuit sa treaca ceva vreme, ca sa-mi dau seama ca atunci cand il vad mi se pune un nod in gat, ca reactionez ca un tantar cand vede lumina, ca lumea mea nu exista fara el. Si nici atunci nu mi-am dat seama ca e “the one”. Am fost ca doi frati, am impartit banii si patul pe vremea cand unul din noi nu avea cazare in camin, dar a trebuit sa ma imbat ca sa-mi dau seama ca n-as schimba nimic la el.
Avea plete, negre si ondulate, era bataios, iute, amuzant si… roacher. Avea niste sprancene perfecte, ochii negri, ce mai: tall, dark and handsome. Si “rau”. O atitudine de “lasa-ma-n necazu’ meu”, combinat cu “nu discut cu prostii”.
Ce sa mai spun, bine ca mi-am dat seama pana la urma peste ce-am dat. Implinim, in aprilie, 13 ani de cand suntem impreuna. Il iubesc, spun asta tare, il iubesc asa cum n-as fi crezut posibil. Inca mi se mai pune un nod in gat cand il vad, inca ma invart in jurul lui ca fluturele orbit de lumina, inca tresar cand ma atinge. Si ma iubeste si el. Iubire e atunci cand, dupa 10-15 ani de l
Iubire e atunci cand, dupa 10-15 ani de locuit impreuna (10 de casatorie), dupa doi copii, el inca mai cauta pe internet versurile unei melodii pe care vrea sa mi-o cante la chitara pentru ca-mi placea acum 10 ani, cand inca ma ia de mana pe strada (uneori ma gandesc ca suntem caraghiosi: un copil de o parte, unul de cealalta si noi in mijloc tinandu-ne de mana), cand … sunt asa de multe!
Nu-l cautati pe “the one”. N-are sens. Va gaseste el. Cum spunea bunica-mea: “ce-i al tau e pus deoparte”
PS: îi rog pe cei care o cunosc pe Adriana (Dida, poate te mănâncă tastele să scrii despre cine e vorba!) să se abţină, a dorit să-i fie publicate rândurile de mai sus sub protecţia anonimatului.
Un mare om a spus cândva : „A visa, asta-i fericirea; a aştepta, asta-i viaţa”. E vorba de Victor Hugo. Visez că într-o zi lumea va fi diferită şi nu va mai trebui să privesc totul cu un dezgust şi dispreţ. Aştept totuşi să văd dacă acest vis al meu va deveni realitate. Totuşi, nu aştept cu braţele încrucişate.
Oare, e suficient ceea ce fac eu ? Continue reading 'Recunoştiinţă şi mulţumire'»
Panorama Theme by 
Themocracy
