Nu încerc să scriu despre mine şi despre identitatea mea, ori să mă laud cu cine ştie ce-am făcut eu. Asta cu altă ocazie şi într-un alt cadru, deoarece nu mi se pare frumos să mă bat cu cărămida în piept în “văzul lumii” pentru nu ştiu ce. În rândurile ce urmează, doresc să enunţ câteva din ideile mele cu privire la ceea ce sunt în stare să fac şi tangenţele pe care le au chestiile care îmi plac cu chestiile pe care trebuie să le fac. Aşadar, cum probabil se tot observă de vreo 5 luni, îmi place să scriu pe blog/bloguri. Întâi a fost afaith.eu, blogul meu propriu şi personal, apoi a urmat dulce-amarui.com, wifiromania.net şi cât de curând mai urmează un proiect. De câţiva ani am prins şi gustul călătoriilor în ţară, plăcere pe care mi-am satisfăcut-o cel mai mult în anul 2007, când mă pot lăuda cu câteva drumuri destul de lungi şi frumoase prin iubita mea patrie, România. Încă nu m-am vindecat de boala asta, aşa că preconizez că nici în 2008 nu voi sta prea mult pe-acasă (drept dovadă poveştile scrise de mine până nu de mult). Deh, fiecare cu goangele lui.
Şi totuşi, pe lângă blogging, călătorii, noi prietenii şi aşa mai departe, mai sunt şi lucruri pe care trebuie să le fac. Cum ar fi să mă duc la şcoală. Nu sunt unul dintre cei care consideră şcoala ceva total inutil, dar încă nu am descoperit plăcerea în a mă trezi dimineaţa, a pleca la ore, a sta 6 ore (sau mai puţin) într-o clasă de … mă abţin sau a avea legături cu persoane care în marea lor majoritate şi-au ratat epoca (anumiţi profesori cred că ar fi dus-o de minune pe vremea lu’ Caragiale, când ei ar fi trebuit să fie cei dintâi într-o şcoală de gogomani). Mai am 2 ani de liceu (adică unu’ jumate, că număr fiecare zi rămasă) cine ştie, poate mă “îndrăgotesc” printr-a doişpea de ei şi o să-mi fie dor după.
Cu toate că nu de puţine ori m-am văzut în situaţia de a “fi bolnav pentru o oră” şi a da o fugă până la agenţia CFR de la Unirea să mă interes de vreun tren, au fost rare dăţile în care chiar am reuşit să fac ceea ce mi-am propus. Poate şi datorită conjuncturii sau dependinţei de alte persoane (părinţi, profesori, etc.) dar şi poate pentru că “cineva de undeva” n-a vrut ca eu să ajung la destinaţia dorită.
Şi chiar dacă nu mi-am dus până la capăt planurile atunci, o dată şi-odată voi face şi “nebunia” aia care am sărit-o. Că deh, nu-mi place să le las neterminate. Dar totuşi, există şi cazuri în care doar prin absurd sau eforturi mari aş reuşi să mă ridic la anumite standarde. Adică să ajung în anumite locuri, în anumite împrejurări. Cine ştie ce îmi rezervă viitorul, poate voi reuşi, dar totuşi…
O chestie e sigură! “Good things might come for those who wait” iar dacă planurile o să-mi iasă aşa cum vreau eu, s-ar putea să fac o surpriză unei cunoştiinţe mai vechi. Şi unei cunoştiinţe mai noi. Şi cine ştie cui. Rămâne de văzut.
Comments (11) 
În ultimele trei zile am neglijat complet orice altă activitate care nu avea legătură cu permisul. Şi când spun orice altă activitate mă refer la masă, somn, baie (da, am stat 2 zile fără să-mi fac baie pentru că am învăţat câteva ore bune şi pur şi simplu am adormit cu cartea-n braţe), blog, job, prieteni… într-un cuvânt, tot.
(şi nu numai el): nu m-am grăbit deloc şi mi-am acordat mai mult timp pentru gândirea răspunsurilor. Şi bag de seamă că a meritat. La oraş am avut noroc, am avut un traseu scurt, uşor şi fără probleme prea mari. Mi-a tăiat un Bacriz faţa, dar asta nu se pune la socoteală 
) Iar poliţistul a fost un tip jovial şi pus pe glume. Sunt curios dacă te opreşte în trafic, mai e tot aşa sau face pe durul? Sper să nu aflu prea curând!
Themocracy