Comments (10)

By A.Faith, 21 - April - 2010 23:48

O să încep cu cea mai mare frustrare a mea din ultimele 6 luni de zile: oamenii care și-au luat telefoane ca să nu răspundă la ele. Băi, mă calcă rău de tot pe neuron treaba asta. Dacă ți-ai luat celular, telemobil sau cum dracu vrei să-i mai spui și dai numărul altora, fă bine și răspunde. Scuzele de genul „nu l-am auzit”, „era pe vibrații”, „nu-l țin cu mine”, „eram în camera cealaltă” nu țin. Nu poți să răspunzi sau nu vrei să răspunzi, îl închizi. Sună omu’ o dată, vede că e închis și dacă e important, trimite un sms cu notificare de primire ca să știe o treabă. Ah, ai un motiv obiectiv pentru care n-ai răspuns? Uită-te în p*la mea la apelurile pierdute și dă un bip/mesaj/telefon înapoi, că nu te doare mâna. Sau spunei omului: bă, nu-mi place de fața ta și nu vreau să-ți răspund la telefon. Ca să știe o treabă și să nu te mai sune.

Mi se întâmplă și mie să nu răspund pe moment. Dar sun înapoi, ASAP. Dau mesaj sau în cel mai rău caz dau bip. Mi se pare o nesimțire cruntă ca în ziua de azi, având atâtea mijloace de comunicare moderne să bagi scuza: știi, n-am avut credit. Căcat, ai avut email, twitter, facebook, hi5, ym, etc. la dispoziție. Chiar nu puteai să lași acolo un „băi boule, nu ți-am răspuns pentru că nu mi s-a arătat mie în ziua aia să vorbesc cu tine, o să te caut eu când mi se scoală mie”? Păi nu, că știi, n-am avut credit, că n-am avut timp, că {insert dumb reason here}.

Și nu, nu vorbesc despre o singură persoană așa cum ați putea crede. Nu, meteahna asta e valabilă pentru tot tipul de persoane: puști de 14-15 ani, persoane de-o seamă cu mine și chiar oameni în toată firea. Da, e cam nasol să ai treabă ATUNCI cu cineva a cărui vârstă depășește numărul de la pantofi, să-l suni, să nu-ți răspundă și să te sune după câteva ore în care tu fie te-ai chinuit de unul singur, fie ai încercat în toate felurile să dai de persoana respectivă și să-ți spună: ah, scuze, nu l-am auzit, eram acasă și era pe silențios.

Băi, îmi doresc din tot sufletul să vi se fure telefoane, să le pierdeți, să rămâneți fără agenda telefonică, fără sms-uri, să vă lase bateria când vă e lumea mai dragă, să vă umfle operatorul facturile și altele asemenea pentru că o meritați cu vârf și îndesat. Știu că nu e frumos din partea mea să zic asta, dar am ajuns la un punct în care deja nu mai suport. Să suni 5 persoane într-o seară, la o oră mai mult decentă, având o treabă serioasă de rezolvat și niciunul să nu răspundă pe motiv că „nu l-am auzit” te aduce în stare să-ți iei câmpii și să-i spui respectivului/respectivă: bă/fă, ești prost(ă)!

Altă treabă care mă calcă pe nerv e promisiunea nerespectată. Nu vreau să fac pe lupul moralist, dar când vine vorba de chestii sensibile, fac pe dracu’ în patru și măcar dreg problema. Am un prieten (mă rog, vorba vine, o să vedeți în rândurile ce urmează) pe care l-am împrumutat acum fix 12 luni cu suma de 40 de lei. Pe principiul: bă, dă-mi și mie niște bani până săptămâna viitoare că-mi trebuie neapărat. Și e nasol, că nu știi care-i baiu și poate omu’ ăla chiar are nevoie atunci. Bine coane, când mi-i dai înapoi? Prietene, săptămâna viitoare îi ai! Știind că nu lucrează l-am întrebat: și de unde îi dai? Păi nu știu, văd io, fac rost. Bă, facem altfel, să nu zici că sunt io rău: să-și facă returul în 30 de zile. Ai o lună la dispoziție și suma nu e așa mare. Hai acu’ să bem o cafea, fac io cinste.

Mă credeți dacă vă spun că au trecut fix 4 luni în care omu’ n-a răspuns la telefon?

4 luni în care nu l-am sunat să-mi recuperez 40 de lei, că nu era o sumă foarte mare și pe-atunci aveam un venit sigur la dată fixă. 4 luni în care am încercat să dau de el prin toate mijloacele posibile: l-am sunat, i-am dat mesaje, l-am căutat pe ym, pe mail, pe blog, le-am spus părinților să-i să îi amintească să treacă pe la mine să vorbim, i-am făcut o vizită la birou (din păcate, nu l-am găsit), nimic! Parcă a intrat în pământ. Am decis să trec banii la capitolul „pierduți pe stradă” și să-mi văd de viața mea. 2 luni mai târziu (în care a fost la fel de „tăcut”) ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Băi, scuze, mii de scuze, să vezi c-o fi ș-o păți. Mane, ești fără bun simț. Pretine, gata, se face, luni ai banii. P*la, iar n-a mai răspuns la telefon. Prin iarnă, m-am trezit cu el la poartă. Băi, am venit să-ți dau datoria aia, știi tu. Băi, mersi, da’ să știi că ai fost mârlan. Și scoate 20 de lei. Păi știi, au fost 40. Da mane, dar n-am atâta, îți mai dau eu 20 lei săptămâna viitoare. Bineînțeles că nu i-am mai văzut niciodată restul de bani de la el.

Oameni buni, gândiți-vă că proverbul „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” e real și nu cred că vă doriți să pățiți la fel. Nu-mi stă în caracter să le dau oamenilor de gen „lecții de viață” pe același tipar, dar credeți-mă, nu de puține ori am fost la un pas de a mă dezbrăca de caracter și de a le trage o țeapă cu o sumă „four figures” unor indivizi de genul ăsta.

Aș vrea să mai povestesc și despre promisiunile de genul „da, facem treabă” și câteva zile/săptămâni/luni mai târziu: păi stai frate, că nu se poate că… {bâlbă} păi… pentru că {insert really really really dumb reason here}. Aviz celor de la Dacia. Prietenii știu de ce.

Fucktards!!!

sursa foto

Comments (5)

By A.Faith, 18 - April - 2008 16:04

Asta am vrut, asta am! Plecări peste plecări. Weekendul trecut la Blogoree Meeting în Bucureşti, weekendul ăsta la munte, în excursie. Târgovişte, oraşul trollului, Valea Prahovei şi nu în ultimul rând, Braşovul, oraşul scorpiei #1 pe care am întâlnit-o vreodată, da’ pe care o iubesc la fel cum o iubesc pe mama (vezi acu’ să ţi-o iei în cap!). La mulţi ani cu ocazia asta!

Ideea e că atunci când îţi doreşti ceva mult… şi-ţi doreşti frate, nu glumă, începi să faci din ce în ce mai multe să ţi se îndeplinească visul. Iar la un moment dat, culegi roadele a ceea ce ai sădit. Fie vreo excursie, fie vreo plecare pe mai ştiu eu unde şi iar mă găseam în situaţia de a face bagaje, de a face itinerarii, de a-mi plănui legături de tren sau de autobuz. Iniţial, e frumos, mai ales când e în stadiul de idee. Pfoai, îţi faci atâtea planuri şi dacă intervine ceva, îţi piere absolut orice formă de entuziasm.

Spre exemplu, în Bucureşti mai aveam un motiv să mai ajung, pe care am preferat să-l ţin doar pentru mine. Şi când nu l-am mai avut, practic m-am dus că era deja totul stabilit şi nu era frumos din partea mea să mă retrag. Nu regret, doamne fereşte! Poveste ca asta, nu mai auzeam eu dacă nu mă duceam ) Mă rog.

Aşa şi aici. Iniţial, planul era să am compania bunului meu prieten, Sandu în această excursie. Ştiţi şi voi probabil cum e să aveţi compania persoanelor pe care nu le suporţi : manelişti, foşti manelişti, actuali emuişti sau tocilari/tocilare. Ce dracu’ să fac frate? Că nici de citit n-am nimic de citit, nici muzică nouă nu prea mai am pe telefon şi bateria la laptop nu ţine decât 3 ore, cu indulgenţă. Nimic. Fac poze. Stau şi mă gândesc la tot felul de căcaturi şi-mi frec minţile în aşa hal încât o să ajung în Craiova mai îngândurat decât am plecat, cu ~300 RON mai sărac şi probabil obosit frânt (+nervos).

Ideea e că atunci când n-am nimic de făcut, mă gândesc la ceva. Acel ceva denaturat, îl întorc pe toate feţele şi până la urmă ajung tot la o concluzie contradictorie şi la vreo imagine apocaliptică. Mă liniştesc într-un final, da’ puii mei, intervine plictiseala la un moment dat.

Oricum, ce-ar trebui să înţelegeţi voi din însemnarea asta: plec şi weekendul ăsta. Plec acolo unde probabil n-o să am internet, dar o să am jucăria cu mine, deci voi continua să mai scriu una alta. Nu de alta, dar altă modalitate de a-mi aduce linişte sufletească nu am. Scrisul e una din puţinele activităţi care mă mai linişteşte.

N-o mai lungesc. Aveţi grijă de voi, nu faceţi prostii, că poate involuntar faceţi rău altora care nu merită. Toate cele bune..

PS: probabil sunt pe drum acum. însemnarea e scrisă seara trecută.