Tineri contemporani
Comments (20) 
Tineri contemporani
Promiteam pe twitter acum câteva zile că voi scrie o poveste despre ce fel de personaj am întâlnit în trenul de la Bucureşti la Craiova. Era prea „epic” să ţin doar pentru mine tot ce-am aflat.
Am tot amânat, din dorinţa de a scrie alte posturi mai „la subiect”, însă azi mi-am redefinit priorităţile de natură editorială. Ştiu, sună pompos, but bear with me 
!
A fost o dată…
Veneam cu trenul de la Bucureşti. Fusesem să retrag actele de la o facultate, să mă interesez cu privire la alta şi să mă duc la cel mai tare concert, ever la care am asistat vreodată. Ştiţi cum e în tren, în vagoanele compartimentate stai cu multă lume, în timp ce în ultimele vagoane bate vântul. Am nimerit de această dată o tipă cu o fetiţă de 4 ani care n-avea stare, o femeie 40+ cu un alt copil (bănuiesc eu că avea cam 10 ani) care la fel, n-avea stare, un tip foarte serios care a adormit în primele 10 minute după ce s-a pus pe scaun şi un tip de vreo 18-20 de ani, la prima estimare.
Şi, vorba lu’ nea Mărin, merge trenu’ taca-taca, şi încep discuţiile din nimic să pornească, să treacă timpul mai repede. De la naş am aflat că în alte compartimente e mai liber şi am reorganizat acolo călătoria: eu, naşul şi tipul de care vorbeam mai înainte. Acum, fiecare începe să povestească de-ale lui.
Asculta mai multe audio Divertisment
Tipul în cauză (nu ştiu cum îl cheamă, nu s-au făcut prezentări) a început să ne povestească despre ce planuri are el pe viitor. În primul rând, facultatea. Oh, un potenţial ASE-ist care vrea să mai încerce o dată la anu la Finanţe-Bănci’, pentru că acum au fost prea mulţi oameni care au candidat (?!!?!) şi a rămas la o facultate la care se intră uşor: la Politehnică. Mirat de precizarea lui, am fost curios să aflu care sunt veleităţile sale în domeniu, însă tot ce-am reuşit să scot de la el a fost: „bă, am intrat la buget, mă doare-n paişpe dacă o termin sau nu, scap de gura alor mei anul ăsta, văd eu după ce fac”. Mhm…
Apoi, a urmat povestea cu privire „făcutul banilor”. După lamentările de genul „în România nu mai merge nimic”, „la noi aici nu te bagă nimeni în seamnă” sau „nu te ajută nimeni”, a urmat cireaşa de pe tort. Acum un an, omul s-a dus în Franţa, în vizită la un coleg. Vă povestesc mai târziu şi cum a ajuns acel coleg de-al său acolo, altă istorioară savuroasă!
Omul intra pe site-uri de socializare cu oameni gay, cu care conversa o bună perioadă de timp, suficient cât să le câştige încrederea şi să le poată solicita diverse beneficii materiale. În cazul în care „partida” era bună, le cerea bani de călătorie pentru o vizită, după care se făcea nevăzut. Aşa a reuşit să-şi ia un VW Passat din ’98 pe care momentan îl ţine în curte la ţară, că n-are bani să-l înscrie/înmatriculeze. Poate până la următoarea ţeapă!
Amicul lui plecat în Franţa îi era tovarăş de „plimbat cu Dacia bunicului fără permis, noaptea prin sat”. S-au înţeles bine, s-au întovărăşit şi se mai dădeau din când în când la mici furtişaguri: un bon de benzină din teancul tatălui care lucra la o hidrocentrală, un 10 lei din portofelul mamei, minciunele de genu’. La un moment dat, celălalt a plecat „să-şi facă un rost în viaţă” şi să beneficieze de serviciile sociale din Franţa, oferite de Crucea Roşie: mâncare, cazare, îmbrăcăminte şi bani „pe degeaba”. Trai frăţicăăăăă!
Aşa a făcut şi el recent, fiindcă se poate şi e amuzant să mergi cu trenul pe naşpa în Franţa, că doar nu te dă nimeni jos şi amenzile oricum nu le poţi plăti, pentru că tu nu ai niciun act la tine… Trăiască serviciile sociale, care în România lipsesc cu desăvârşire, bată-le-ar vina!
Încă nu am terminat! Un alt amic de-al tipului de care vă povestesc suferă de epilepsie şi s-a gândit să profite de acest lucru. Plănuieşte să emigreze în Serbia şi să ceară azil politic, pentru că a auzit el că aşa poate să nu facă nimic şi să primească bani ca să stea.
Vara asta s-a gândit să se ducă la Liberty Parade, că tot au zis ai lui că-l răsplătesc pentru reuşita de la BAC. Ceva notă de trecere, dar pe care n-a vrut s-o divulge, menţionând doar că n-a fost „8 sau 9”. A tot petrecut pe-acolo profitând de bunăvoinţa amicilor, mai „fă-mi şi mie cinste c-o bere” sau chestii similare. Desigur, s-a îmbătat până nu-şi mai aduce aminte ce-a făcut şi tot tacâmul, dar asta e ceva normal
Am adus în anumite momente în discuţie şi idei ceva mai normale, din punctul meu de vedere, precum „fă ceea ce-ţi place”, „găseşte-ţi un job”, „munceşte”, însă răspunsul a fost ceva de genul „da, dar nu mă ajută nimeni”. Pentru că omul era setat pe o chestie: statul trebuie să-i ofere tot ceea ce are el nevoie, întocmai felului în care un bebeluş e hrănit de mama lui. Serviciile sociale de care spuneam mai înainte că duce România lipsă!
Din păcate (sau din fericire?) eu la Craiova am coborât, el având drum spre Timişoara. Aş fi aflat probabil mai multe de la el, pentru că era dispus să discute multe şi cu detalii bogate, fără să se cramponeze foarte tare de impresia lăsată.
M-am gândit foarte mult la cele discutate şi am ajuns la concluzia că din păcate, gândirea asta nu reprezintă un caz izolat. Ceea ce e foarte trist. Mi s-a confirmat pentru a mia oară că tinerii români au o profundă lipsă de viziune şi nu gândesc pe termen lung. În plus, nici sistemul educaţional nu te ajută foarte tare să-ţi găseşti calea de urmat în viaţă. Nu mă exclud din categoria „ameţiţilor”, fiindcă o bună perioadă de timp nici eu n-am avut habar ce răspuns să ofer la întrebarea „unde te vezi peste 5 ani?”. Însă, acum am o oarecare idee, ceea ce-mi oferă o oarecare stare interioară de bine.
Din fericire însă, azi am reîntâlnit un fost coleg de liceu. Omul a terminat acum vreo 2 ani şi între timp s-a apucat de-o facultate care i se potriveşte şi care-i place. Are viziunea dincolo de genunchiul broaştei şi dacă reuşeşte să-şi pună în practică măcar o mică parte din ceea ce plănuieşte, am o bănuială că o să ajungă departe şi că o să-şi poată ajuta pe această cale familia destul de greu încercată. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de povestea celui din tren şi să fac o comparaţie. Te pune pe gânduri această diferenţă.
Oare care dintre cele două personaje reprezintă majoritatea din rândul oamenilor sub 25 de ani din ţara noastră? Vouă nu vă e frică să încercaţi să găsiţi un răspuns la această întrebare?
Poate că acest articol ar trebui să ajungă la urechile celor care sunt mai direct implicaţi în probleme de gen: motivonti.ro, empower.ro sau ceva similar.
Uneori, în ciuda aparenţelor, mai poţi face şi ceva interesant pe la ore atunci când te duci. Am avut de abordat într-un eseu problema „The scientific evolution versus the spiritual evolution”. Fiindcă n-are rost să abordez subiectul în limba engleză şi într-un limbaj de lemn, voi încerca să fiu mai uman şi mai plastic în exprimare.
Themocracy