Comments (4) Şi pentru că tot scriam eu aici despre intimitate, iată cele mai interesante 15 imagini amuzante surprinse de Google Street View. Cu alte cuvinte, SUA la nivelul străzii, necenzurată. Cu ocazia asta îmi permit să anunţ că am făcut demersurile necesare pentru a continua seria de articole ale românilor de peste hotare. Să sperăm c-o să iasă ceva interesant, cât mai curând!
Ptiu, să vezi fază! Care e dom’le parola? Dăi şi chinuie-te să-ţi aduci aminte! uite poznă! Să ştii că în inbox te aşteaptă un mail important şi tu să nu mai ştii parola! Cu chiu cu vai, mi-am adus aminte, întrebarea ajutătoare fiindu-mi într-adevăr de folos 
Deştepţi ăştia mă… Deştepţi rău! Şi mă reped să văd rândurile mult aşteptate. Citesc repede, fără să «mestec prea bine cuvintele» şi mă minunez. Reiau textul, de data asta mai pe îndelete. Mai rar, mai calm şi-mi rezerv ceva timp să realizez dacă visez sau chiar e realitate?
Ei bine, nu, nu visez. Aşa e. Prietenul ăsta chiar s-a mutat definitiv din România. A plecat în grabă, pentru că tatăl său a primit o ofertă de muncă în străinătate, prin care i se aprecia munca la adevărata ei valoare. Salariul de acolo era de exact 5 ori mai mare decât cel din ţară, asta excluzând bonusurile, primele şi bonificaţiile acordate pentru a-i uşura stabilirea în acea ţară. Ajunsese el oare pe pământul făgăduinţei? Din rândurile respective, aşa s-ar fi părut.
Acum stau şi recitesc acest email şi mă gândesc : dar oare acolo poate să iasă la 10 într-un bar să bea o bere cu prietenii? Probabil, pentru că era o fire sociabilă, care se integra uşor în orice colectiv, dar totuşi, nu cred că era ca acasă. De ce a plecat e lesne de înţeles, pentru că toţi tindem spre mai bine şi ne dorim o viaţă mai bună, însă oare asta e alegerea corectă?
Probabil v-aţi pus şi voi, cei care citiţi rândurile acestea, în situaţia descrisă şi v-aţi imaginat, la fel cum am făcut şi eu, o asemenea situaţie. Ce facem când pentru bani, tot mai mulţi cunoscuţi lasă în urmă familie, prieteni, ţară şi casă? Păi ce să facem, le urăm baftă şi sperăm că vor reuşi, iar după ceva vreme se vor întoarce acasă. La urma urmei, nici familia, nici prietenii, nici ţara şi cu atât mai puţin casa, nu-ţi vor asigura traiul de zi cu zi.
A porni o viaţă nouă înseamnă oare a fi fericit?
Iniţial, am vrut să fac o poveste mai lungă, mai amplă, dar mă rezum decât la ce a fost până acum. Sper că am satisfăcut curiozitatea celor care se întrebau care va fi continuarea de aici.
Pe 16 martie 2008, se implinesc 6 ani de cand am ajuns in America. Eram destul de mica cand m-au intrebat parintii daca as fi de acord sa ma mut intr-o tara straina. Nici nu m-am gandit pe moment la prieteni, scoala, cultura mea, etc. Faptul ca aveam doar 12 ani a contribuit la gandurile mele de atunci: “Wow, ce frumos ar fi… de-abia astept…”
Cu o luna mai tarziu, cand inca nu stia nimeni ca noi ne vom parasi tara (trebuia sa fie secret datorita serviciilor parintilor), 11 Septembrie 2001 a venit. Veneam lejer spre casa cu Laura, prietena cea mai buna din Romania, si intrand in casa, am dat de tata uitandu-se foarte atent la stiri. A incercat sa imi explice ce se intampla, si ca s-ar putea sa nu mai mergem in America pana la urma. Tin minte ce dezamagita am ramas. Dupa ce am zis colegilor (desi nu aveam voie), dupa atatea visuri despre ce va fi, s-ar putea sa nu mai plec.
Cu toate astea, in 6 luni am fost in avion. Curios ca, chiar inainte cu o saptamana de plecare, am avut primul prieten si primul sarut, in Romania… soarta. Odata ajunsi in zona de Boston (statul Massachusetts), fiecare zi invatam multe lucruri noi. Imi placea, dar dupa cateva luni, am observat ca sunt consecinte. Ma simteam atat de obosita, pentru ca trebuia sa fiu atenta chiar la tot. Ma gandeam la orice cuvant in engleza, la cum sa il zic, ce fel de accent e necesar, cum pot copia copii de aici.
Cand eram singura in casa, sau si pe drum cateodata, exersam sunetele ce le auzeam, care le memorasem inainte pentru acest scop. Acum 6 ani nu se vorbea atata engleza in romania, pentru ca nu multi aveau internet si filme de la care pot invata limba mai mult. Stiu ca ma uitam la telenovele, ca orice fata de 12 ani, deci spaniola mi-ar fi venit mai usor. Nu inteleg cum, dar la 2 ani jumate dupa ce am ajuns in America, mi-am pierdut accentul total.
Cred ca totusi “practice makes perfect”, si eu nu m-am lasat. Majoritatea oamenilor de aici care s-au nascut in alte tari (si sunt foarte multi, as zice 30% din populatie dar nu sunt deloc sigura), nu isi pierd accentul niciodata. Eu am fost la muzica de mica, si parintii imi zic ca asta ar avea ceva de-aface cu recunoasterea sunetelor. Fratele meu nu si-a pierdut accentul, desi tot la muzica a fost si el. Asta are o explicatie: fratele meu nu a avut niciodata un talent sau o pasiune pentru muzica, dar s-a dus acolo ca sa fim in aceeasi scoala.
Primul oras in care am locuit este Boxford (doar 3 luni), si e ironic ca acum o luna ne-am mutat inapoi. Am stat la o familie aici, si locuiam intr-o casa cat blocul in care eram in Alba. Aveau rate la banca lunar pentru casa care erau de aproape $8.000. La ele erau adaugate taxe, si toate utilizarile ce vin platite lunar. Pentru mine suma asta era ceva enorm, si nu ma simteam bine in casa aceea. Totul tindea sa fie perfect si eu nu am crescut asa… imi place sa vad imperfectiuni.
Al doilea oras, Haverhill (toate oarsele astea la vreo 10-20 minute de Boston), era un fel de ghetto ce vedeam in filme. Acolo am locuit vreo 2 ani, si desi mi-a fost greu la inceput, am castigat respectul negrilor si mulatrilor. A castiga respectul inseamna a te bate cu cativa, bineinteles… dar nu am avut de ales. Nu am incercat niciodata droguri, dar pentru asta trebuia macar sa fumez si sa beau, sa dau dovada ca nu sunt eu mai presus decat ei. Desi unii au zice la acest punct ca ar proceda altfel, as vrea sa vad si eu… asta a fost singura mea varianta. In Wakefield am locuit 4 ani, si era un oras de mijloc intre ceea ce e in Boxford, si ceea ce e in Haverhill.
va urma…
*notă : Articolul este redactat în întregime de David Emanuela, toate drepturile şi meritele îi revin ei. Eu n-am făcut decât să-l public…
Altele
| 
america, greutăţi, romania, străinătate, sua, usa, viata, viaţa de zi cu zi
Într-o noapte stăteam de vorbă cu o prietenă plecată recent din ţară, Rebecca. Din vorbă în vorbă, am întrebat-o cum stă treaba pe acolo, iar după o discuţie amuzantă (la ce mi-a povestit, n-aveam cum să nu mă abţin să nu râd) i-am propus să scrie un articol despre cum vede ea lumea de acolo. Zis şi făcut, la câteva zile am primit pe mail mult aşteptatul material. După câteva corecturi l-am publicat aici, urmând o adevărată discuţie pe tema asta (marea majoritate a comentariilor fiind offtopic sau mult prea idioate, dar asta e partea 2a).
Au fost voci care au cerut mai multe detalii, aşa că am făcut tot posibilul şi am reuşit să găsesc pe cineva dispus să ne împărtăşească opiniile sale despre SUA (mod de viaţă, nivel de trai, etc.). E vorba de Ema, o prietenă/cunoştiinţă relativ nouă pe care am cunoscut-o vara asta (cum, unde şi în ce împrejurări nu contează). Am rămas amici şi mă bucur!
Articolul urmează şi el imediat. Puţintică răbdare!
Panorama Theme by 
Themocracy
