Comments (7)

By A.Faith, 24 - August - 2008 15:00

*** Însemnare scrisă Duminică, 17 august 2008 şi publicată o săptămână mai târziu

Să te ferească sfântul să te duci cu trenul (mai ales personalul) pe caniculă, pe Valea Jiului. În general, din Craiova pleacă toţi … oamenii din satele de prin jur, unde apa şi săpunul sunt scumpe. Coroborate cu căldura şi fiţele unora care nu vor să meargă cu geamul deschis, opririle din 5 în 5 minute fac o călătorie de 5 ore infernală. Duceţi-vă cu personalul ăsta sau cu acceleratul în gaşcă, minim 6 persoane, cu un chitarist şi un paharnic (echipat bine cu whisky şi tărie sau zaibăr oltenesc) îndemânatic. Atunci cu siguranţă o să vă distraţi!

O dată ajunşi în Petroşani, aveţi unde să vă cazaţi sau să campaţi, sunt locuri berechet. Şi trebuie să menţionez faptul că Petroşaniul este în judeţul Hunedoara, iar Hunedoara face parte din partea ţării mele preferate : Ardealul. Ia să vedem dacă ghiciţi de ce.

Fetele frumoase, preţurile acceptabile, aproape de Craiova şi aerul curat, de munte fac din Valea Jiului o zonă unde să vrei să ieşi cu prietenii un weekend, departe de obligaţii şi sâcâielile vreunei „deştepte”. S-aude băieţi acolo unde femeia dă cu pumnul în masă?

Comments (0)

By A.Faith, 12 - May - 2008 21:45

Am început dimineaţa ca oricare alta. Rutina de zi cu zi, email, blog, forum, toate în câteva minute. Apoi şcoală. Numai că azi m-am oprit la un chioşc de ziare şi-am cumpărat Gazeta de Sud. M-a interesat în primul rând subiectul de pe prima pagină, cu Sala Polivalentă. E una din construcţiile pe care mi-o aduc aminte vag în forma ei întreagă. Tot ce ştiu acum despre ea e că “înfrumuseţează” Craiova. O altă ruină. Însă nu asta m-a făcut să rămân fără cuvinte. Ştirea despre accidentul feroviar m-a făcut să mă gândesc mult. La viaţă, la cât de scurtă e ea, la tot felul de chestii existenţiale. Cât de mult îmi doresc să plec să mă plimb? Cât de mult vreau să văd Moldova? Cât de mult vreau să văd ţara asta şi chiar mai mult de-atât? Mi s-a urcat sângele la cap când am văzut la ştirile de la ora 18 un tip de la CFR Călători (şeful regionalei Bucureşti dacă nu mă înşel), cum spunea că în România nu s-a mai întâmplat un astfel de accident de 25 de ani. Tare mult mi-aş fi dorit să-l întreb atunci: ia zi bă tu, deşteptule, sunt aşa de sigure trenurile româneşti cum le lauzi tu? Şi când te-ai urcat ultima oară într-un tren ca să poţi spune chestia asta? O fată de 17 ani a murit după ce i-a fost secţionat gâtul de o bucată de contraşină intrată prin podeaua vagonului. E vorba de-o moarte deosebit de violentă. Acum râzi, eşti fericit, peste 2-3 minute îţi dai ultima suflare. N-o cunosc, n-am nicio legătură cu ea, nu i s-a mediatizat numele (din motive lesne de înţeles), dar totuşi stau şi mă gândesc: oare, câte-o fi realizat ea până la vârsta de 17 ani?

Dar eu, eu ce am realizat până la vârsta asta? N-am terminat nici liceul, n-am ajuns nici în locurile pe care vreau să le (re)văd, n-am întâlnit încă toate persoanele pe care vruiam să le întâlnesc. N-am plantat un pom. N-am făcut suficiente persoane fericite. N-am adus destule zâmbete. N-am avut un copil mic în braţe de care să m grijă, fie şi pentru câteva minute. Fata asta care a murit, ce-a realizat în cei 17 ani de viaţă? Ce va rămâne după ea? Ce o va face cunoscută? Modul în care a murit? Cum şi-o vor aminti oamenii?

O altă ştire care m-a pus pe gânduri a fost cea cu cutremurul din China. Dacă în România a fost vorba “doar de un banal accident feroviar”, acolo lucrurile stau şi mai rău: mii de morţi, oameni răniţi, oameni rămaşi pe drumuri, vieţi distruse. Da, sunt chinezi, sunt mulţi, dar totuşi… Coincidenţă (cel mai probabil) sau nu, tot azi s-a produs un alt cutremur, în Bulgaria. 4,5 grade pe scara Richter, s-a resimţit şi-n Craiova (pe hârtie), şi-n Bucureşti. Mă gândesc oare ce s-ar fi întâmplat dacă cutremurul ăla mare avea loc în Bulgaria. România ar fi fost una din cele mai afectate ţări, iar Craiova era aproape. Eram în timpul orei atunci. Ce s-ar fi întâmplat? Mă cutremur când mă gândesc.

Îmi fac griji pentru mâine, că am o zi plină şi importantă. Matematică. Eterna mea problemă. Se poate numi asta problemă, având în vedere alţii au altele pe cap?

Da, am o dispoziţie proastă, alimentată de cerul întunecat de nori de-afară, de … tot. Şi dacă nu m-am plâns suficient până acum că vreau aia, că vreau ailaltă, mai spun că acum vreau o pauză. O pauză de la tot. O pauză de filozofie. O noapte în care să nu mă gândesc decât la chestii existenţiale. Şi-o zi. Şi-o altă noapte…

Comments (3)

By A.Faith, 2 - April - 2008 23:24

Nu încerc să scriu despre mine şi despre identitatea mea, ori să mă laud cu cine ştie ce-am făcut eu. Asta cu altă ocazie şi într-un alt cadru, deoarece nu mi se pare frumos să mă bat cu cărămida în piept în “văzul lumii” pentru nu ştiu ce. În rândurile ce urmează, doresc să enunţ câteva din ideile mele cu privire la ceea ce sunt în stare să fac şi tangenţele pe care le au chestiile care îmi plac cu chestiile pe care trebuie să le fac. Aşadar, cum probabil se tot observă de vreo 5 luni, îmi place să scriu pe blog/bloguri. Întâi a fost afaith.eu, blogul meu propriu şi personal, apoi a urmat dulce-amarui.com, wifiromania.net şi cât de curând mai urmează un proiect. De câţiva ani am prins şi gustul călătoriilor în ţară, plăcere pe care mi-am satisfăcut-o cel mai mult în anul 2007, când mă pot lăuda cu câteva drumuri destul de lungi şi frumoase prin iubita mea patrie, România. Încă nu m-am vindecat de boala asta, aşa că preconizez că nici în 2008 nu voi sta prea mult pe-acasă (drept dovadă poveştile scrise de mine până nu de mult). Deh, fiecare cu goangele lui.

Şi totuşi, pe lângă blogging, călătorii, noi prietenii şi aşa mai departe, mai sunt şi lucruri pe care trebuie să le fac. Cum ar fi să mă duc la şcoală. Nu sunt unul dintre cei care consideră şcoala ceva total inutil, dar încă nu am descoperit plăcerea în a mă trezi dimineaţa, a pleca la ore, a sta 6 ore (sau mai puţin) într-o clasă de … mă abţin sau a avea legături cu persoane care în marea lor majoritate şi-au ratat epoca (anumiţi profesori cred că ar fi dus-o de minune pe vremea lu’ Caragiale, când ei ar fi trebuit să fie cei dintâi într-o şcoală de gogomani). Mai am 2 ani de liceu (adică unu’ jumate, că număr fiecare zi rămasă) cine ştie, poate mă “îndrăgotesc” printr-a doişpea de ei şi o să-mi fie dor după.

Cu toate că nu de puţine ori m-am văzut în situaţia de a “fi bolnav pentru o oră” şi a da o fugă până la agenţia CFR de la Unirea să mă interes de vreun tren, au fost rare dăţile în care chiar am reuşit să fac ceea ce mi-am propus. Poate şi datorită conjuncturii sau dependinţei de alte persoane (părinţi, profesori, etc.) dar şi poate pentru că “cineva de undeva” n-a vrut ca eu să ajung la destinaţia dorită.

Şi chiar dacă nu mi-am dus până la capăt planurile atunci, o dată şi-odată voi face şi “nebunia” aia care am sărit-o. Că deh, nu-mi place să le las neterminate. Dar totuşi, există şi cazuri în care doar prin absurd sau eforturi mari aş reuşi să mă ridic la anumite standarde. Adică să ajung în anumite locuri, în anumite împrejurări. Cine ştie ce îmi rezervă viitorul, poate voi reuşi, dar totuşi…

O chestie e sigură! “Good things might come for those who wait” iar dacă planurile o să-mi iasă aşa cum vreau eu, s-ar putea să fac o surpriză unei cunoştiinţe mai vechi. Şi unei cunoştiinţe mai noi. Şi cine ştie cui. Rămâne de văzut.

Comments (13)

By A.Faith, 16 - March - 2008 21:14

Singură. De fapt doar ea şi banca. I se citea pe chip entuziasmul. De altfel, îşi muşca continuu buzele. Telefonul o atenţionă: Trenul ajunge în 5 minute. Ar trebui să fii acolo deja, spre binele tău. Zâmbi şi opri alarma. Cu fiecare secundă, impulsuri îi străbăteau trupul, fiori porniţi din inimă. Simţea că nu mai putea sta jos aşa că se ridică. Oare câte alte persoane au trăit sentimentul pe care îl simt eu acum, stând în acelaşi scaun, aşteptând ca acelaşi eveniment să se producă? Nu contează, pentru că nimeni nu l-a trăit ca mine. Până să-şi termine şirul gândurilor, un şuier prelung se auzi iar în zare se putea vedea locomotiva. Părea să fugă, să mănânce pământul astfel încât să livreze poate cel mai important lucru: iubirea.

Cu un scârţâit de roţi se opri. Uşile se deschiseră iar dinăuntru puhoaie de oameni se grâbeau. Cu bagaje, poşete, copii mici, fiecare vroia să coboare mai repede. Îl căută cu privirea. Dar nu îl găsi. Din ce în ce mai puţini oameni coborau iar odată cu ei şi respiraţia ei se rărea. Însă, exact când crezu că totul e pierdut, o mână o atinse pe umăr. Violeta? La auzul vocii, inima îi stătu în loc pentru o clipă. Închise ochii şi într-o secundă îi trecură prin cap toate nopţile pierdute cu el la telefon, când aşeza în geam o pătură pentru ca părinţii să nu bage de seamă că e încă trează, toate clipele când fusese tristă iar vocea lui o alina, toate sfaturile şi secretele pe care acel glas i le-a şoptit.

va urma…

CrissA

Comments (2)

By A.Faith, 5 - March - 2008 23:06

Continuarea de-aici

Un clenţănit de roţi, o zmucitură scurtă şi trenul se pusă în mişcare. Un fluier prelung anunţă începutul unui drum lung şi anevoios, la capătul căruia Ştefan urma să devină alt om. Şi tot uitându-se atât de fix la cum lasă în urmă viaţa lui de până atunci, plecând să-şi urmeze visul, ploapele îi erau din ce în ce mai grele. Monotonia peisajului îl îndemna la somn, iar cerul plumburiu dădea impresia camerei sale întunecate, ferită de privirile indiscrete cu jaluzele. Semăna atât de mult compartimentul respectiv cu camera lui… ba mai mult, dacă s-ar fi putut face comod, nu i-ar mai fi lipsit nimic. Dar, totuşi, după ce că domnişoara respectivă îl acceptase acolo fără echivoc, să-şi mai întindă şi picioarele, deja ar fi fost prea mult.

- Şi, tu unde mergi, răsună la un moment dat o voce drăguţă, care-l trezi din visare.

- Ermmm… la …

- Unde?

- Eu merg la mare.

- Hai tu… serios? Ce tare!

- Da, aşa cred

- Păi şi ce faci, schimbi în Bucureşti?

- Mhm

- Eh, colega, atunci să avem parte de un drum bun! Sper că nu te superi pe mine, dar eu sunt mai îndrăzneaţă de felul meu

- Colega? De unde şi până unde?

- Păi o să fim colegi de compartiment până la Constanţa. Şi cine ştie, poate şi de-acolo înainte

- Nu ştiu ce să zic….

- ăăă, scuze, dacă am zis ceva neplăcut. Îmi cer scuze. Nu ştiu, dar niciodată nu mă pot abţine să nu vorbesc cu cineva sau să nu socializez. Pur şi simplu, îmi e greu. De la Timişoara până la Craiova, n-am avut pe nimeni coleg şi mi-a fost tare greu. Gata, am tăcut.

- Nu, stai liniştită, nu-i nicio problemă doooh, bine că te-ai prins că mă calci pe coadă n-am nimic împotriva unei conversaţii.

- Serios? ah, păi atunci spune-mi mai multe despre tine!

- Despre mine?

- Da!!

- na, ţi-ai luat belea pe cap! tu le faci, tu le tragi! Păi ce-aş putea să-ţi zic eu despre mine? Eu… eu sunt …

Va urma