8 martie
Mama e cadru didactic. Are de-a face de ceva ani buni cu prichindei de şcoală primară, pe care-i aduce de la stadiul de copilaş care se joacă zi de zi cu jucăriile şi nu cunoaşte lumea dincolo de orizonturile familiei la elevul de clasa a V-a care are noţiuni generale de română, matematică şi alte materii ce se predau mai predau pe la noi. A avut şi ea momentele ei de fericire, când i-a întâlnit pe unii copii din prima generaţie şi a aflat despre ei că au familie şi job.
Anul acesta are clasa a 2-a şi pe 8 martie a făcut o serbare cu tot efectivul clasei + mămica din dotare. Fiecare a avut să de spus o poezie, iar după momentul artistic, s-au dus pe rând, pentru a le da un pupic şi o felicitare. Cel mai frumos mod în care poate să te fericească odorul la 8 ani ca părinte, dacă mă întrebaţi pe mine.
Doar că în acea clasă există o fetiţă care n-are părinţi. Din diverse motive. Din câte ştiu eu, a fost abandonată de mamă, crescută de bunica tatălui, mă rog, o situaţie pe care nu am cercetat-o din motive lesne de înţeles. Copilul respectiv, după ce şi-a spus poezia, a întrebat-o pe mama: şi-acum doamna învăţătoare, eu ce fac? eu n-am mămică şi n-am cui să-i dau felicitarea şi nici nu am pe cine să pup şi eu ca toţi ceilalţi copii…
Nu ştiu voi, dar eu când am auzit povestea asta, am rămas pe gânduri. Mi-au trecut un milion de chestii prin cap şi nu mi-aş fi dorit să fi fost în pielea mamei mele, pentru că n-aş fi ştiut ce răspuns să dau. Cu toate astea, copilul a fost îndrumat să-şi aleagă o mămică din clasă şi să-i dea ei darurile pe care altfel i le-ar fi dat mamei ei.
Iniţial, am vrut să comentez pe larg subiectul, dar îmi dau seama de prisosinţa acestui tip de abordare. De altfel, ce-ar mai fi de spus într-un caz de genul ăsta?
La mulţi ani de 1 şi 8 martie, că tot am rămas dator…
sursa foto
Am avut ocazia în decembrie să experimentez un alt mod de viaţă. Fără televizor, fără zgomotul oraşului, fără aglomeraţia de la ora 16 de pe străzi şi fără oameni cu feţe triste. Cu toate astea, nu cred că m-aş putea adapta la un astfel de ritm cotidian. Şi totuşi, îmi lipseşte ceva din această “altă lume”: ideea că acolo nu trebuie să-ţi faci rezervare pentru a te întâlni cu cineva. E suficient să dai un telefon sau să-ţi mişti fundul de la birou la persoana în cauză la poartă. Fără drumuri de 30 de minute pe jos prin praf, făcând slalom printre maşini aglomerate, fără taxi, fără maşină, fără “ce facem, unde mergem?”. Destule comentarii. Vă las mai jos cu 4 poze panoramice, aşa cum îmi place mie să fac + restul de cadre care mi s-au părut mie interesante: Continue reading 'O altă lume'»
Încep să scriu acest articol cu riscul de a-i supăra pe unii, însă cred că e nevoie de o clarificare cu privire la împrumuturi băneşti!
De prin decembrie muncesc şi sunt remunerat pentru munca pe care o depun, deci mă pot lăuda cu o oarecare independenţă financiară faţă de ai mei. Altfel spus, atunci când vreau să ies la un cico în oraş, nu mai e nevoie să trec pe la mama şi pe la tata şi să spun poezia. E suficient să trec pe lângă un bancomat şi am rezolvat problema. Şi nu am avut decât o singură dată o problemă reală cu banii, când am fost nevoit să împrumut. Ok, mint, au fost două 
Să vă spun o poveste, ca să nu fiu rău aşa… din prima Să presupunem că faci parte din cunoştinţele mele şi că dacă îţi faci puţin curaj, îndrăzneşti să mă suni să mă scoţi la o bere sau ceva de genul ăsta. Altfel spus, nu îmi eşti în totalitate străin. Şi mă suni şi mă scoţi la o bere şi după două trei guri, vine întrebarea: auzi amice, n-ai să-mi dai şi mie nişte bani cu împrumut? Şi-ntreb şi eu, un alta, de genul „la ce-ţi trebuie”, „când se întorc înapoi în contul meu”, ca să fiu sigur că nu-i ultima dată când te văd la culoare
După terminăm noi berile, bag plasticu, scot hârtiile, bag plasticu’ la loc şi-ţi dau ţie hârtiile. Wrong move! O lună jumate’ după nu ma aud nimic de tine. Niciun telefon, niciun semn de viaţă. Între timp, eu cam uitasem de bani şi de altele, că nu stau acasa, contorizând fiecare secundă de aşteptare. Doar că aflu de la un binevoitor prieten comun, că mâine pleci la mare. În Grecia. Şi-atunci mi se aprinde beculeţul: păi ia stai prietene, ce facem noi aici? Mi te plângi că n-ai bani să te uşurezi în centru şi că mi-aş face pomană dacă ţi-aş plăti berea şi tu mâine pleci în Grecia? Ai câştigat la Lotto între timp şi n-am aflat eu?
Întrebarea logică este: şi cu banii mei cum rămâne? Continue reading 'Dă-mi şi mie nişte bani cu împrumut…'»
Vă mai aduceţi aminte articolul ăsta şi semnalele de alarmă pe care le-am tras cu privire la cadourile virtuale şi visele vândute pe bani reali?
Dovada că n-am fost complet nebun când am afirmat toate acele lucruri o găsiţi mai jos:
On Christmas Day 2007, Facebook reached a peak in traffic that wasn’t surpassed until July 2008. Traffic reached a new high on Christmas Day 2008, when Britain’s most popular social networking site accounted for 1 in every 22 UK Internet visits. With a market share of 4.65%, Facebook’s traffic was up 69% on Christmas Day 2007, and it was the second most visited website after Google UK (8.63%).
Via Ionuţ Oprea – Clickio
Azi Craiova a avut un ritm lent. Maşinile mergeau cu 30 maxim, 40 km/h, pietonii nu se mai grăbeau, traficul a fost lejer… Închipuiţi-vă că jos la Unirea nu era nicio coadă la semafor, pe sensul spre Universitate. Nu vă gândiţi că brusc oamenii şi-au reconsiderat priorităţile şi şi-au organizat timpul atât de bine încât nu mai aveau niciun fel de grijă presantă. Nici pe departe. De vină a fost ploaia de aseară şi îngheţul de peste noapte, care mi-a transformat oraşul într-un adevărat patinoar.
Şi mi-a plăcut 
Mi-a plăcut pentru că lumea a învăţat că uneori e bine să laşi lucrurile pe ultima sută de metri, gândindu-te că te sui în maşină şi goneşti de nebun pe stradă, uitând de pietoni, priorităţi şi chestii d-ăstea neînsemnate.Mi-a plăcut să văd cum şoferii au păstrat distanţa regulamentară între maşini (chiar dacă la Poliţia Circulaţie, la biroul de accidente, era cooaaaaaaaadddddddăăăăăăăăă ).
Cel mai plăcut a fost să văd pietonii cum mergeau atenţi ce se întâmplă în jurul lor. Spre deosebire de alte zile, în care te poţi lovi de cineva care merge robotic, fără să belească bine ochii pe unde calcă, azi a fost bine. Mai vedeam cum cade unul-altul, dar asta era normal. Adevărul e că unii nu se descurcă aşa bine pe gheaţă ca mine 
.
Oricum, însemnarea asta nu are rolul de a-mi evidenţia mie calităţile de patinator amator. Mai degrabă, e un semnal de alarmă cu privire la indiferenţa cotidiană pe care o văd din ce în ce mai des: indiferenţă faţă de mediu, indiferenţă faţă de oraş şi chiar indiferenţă faţă de propria persoană uneori.
M-a inspirat Miruna, care a scris un articol foarte interesant. Draga mea, din păcate, indiferenţa faţă de propria persoană se reflectă şi în societate. Multiplicând asta la nivel naţional, încep să mă îngrijorez. Câteodată îmi doresc să fie polei în fiecare zi, şi nu numai pe stradă.
Comments (1)
